We will rock you

Rocker (2012, Marian Crișan)

Despre trup, suflet, rugăciune, compasiune, slăbiciune omenească, familie (sau ce a mai rămas din ea), înrobire de bună voie și nesilit de nimeni în felurite părelnicii se poate vorbi și plecând de la excelentul film al lui Marian Crișan, Rocker. Nu trebuie să fii rocker ca să urmărești film acest film ce se cuvine primit în contextul autoimpus de codul noului val (ale cărui cadre lungi sunt luate în zeflemea de un personaj).
Așa cum Victor, rockerul de patruzeci de ani, își trăiește viața de pe o zi pe alta, între două vizite la traficanții de droguri (pentru a-i procura fiului său, rocker și el, substanțe halucinogene), la fel și noi pendulăm între demonii noștri mai mult sau mai puțin văzuți, mai mult sau mai puțin asumați, mai mult sau mai puțin recunoscuți. Rocker - dacă nu îl primești numaidecât cu o agendă moralistă - te captivează de la prima până la ultima secvență nu doar prin problematica din ce în ce mai actuală și prin partea noastră de lume, ci mai ales printr-o foarte dezinvoltă utilizare a mijloacelor de expresie filmică, prin - mai ales - imaginea sa. Surprinzător de expresiv în tristețea sa e chipul actorului care-l interpretează pe Victor și, de asemenea, foarte „de acolo”, din poveste, e și fiul împreună cu gașca sa de traficanți de droguri. Subiectul din Rocker mi-a amintit nu doar de Trainspotting și Requiem for a Dream, ci și de confesiunea lui Paul Slayer Grigoriu din Cronicile Vulpii. În cartea lui Paul însă, drumurile unor rockeri sau/și metaliști se intersectează cu marile întrebări ale vieții, de unde și transformarea lor. Sigur, s-ar putea spune: în ce fel este lucrător tablouașul religios de pe perete cu Maica Domnului și pruncul Iisus, calendarul creștin-ortodox de pe un alt perete, rugăciunea spusă în taină către Dumnezeu de tată la necaz pentru ca Atotputernicul să-i aducă fiul pe „calea cea dreaptă”, dacă la final tatăl se dezlănțuie la percuție în concertul rock susținut de formația fiului? Unde e, așadar, „minunea”? Răspunsul nu e defel o enigmă: schimbarea mult dorită, sau revenirea pe „calea cea dreaptă” sunt cu neputință câtă vreme omul nu caută să deslușească, tot în taină, care este cu adevărat voia Tatălui invocat în rugăciune pentru el. Dar pentru asta e nevoie să ajungă să creadă că poate găsi un sens în această lume în care spune că „99% sunt sclavi” (iar restul, desigur, sunt rockeri liberi). Minunea, în cazul acestui film, trebuie căutată exclusiv în „privirea” autorului. (E mult? E puțin?) La urma urmei, filmul - cu sau fără tendințe moralizatoare - este o fereastră spre sinele celui care îl privește.

Exercițiu de admirație

Cu trei ani în urmă am avut-o oaspete acasă la noi pe actrița (mă rog, fosta actriță, pentru că s-a retras din viața scenei și ecranului la mijlocul anilor 90) Mariana Buruiană. Am „răpit-o” din Arad, unde locuia, după ce ne-am dat întâlnire și am stat de povești ore-n șir. Iar a doua zi am fost împreună la oaza de la Cebza despre care i-am tot vorbit. În ajun însă, i-am arătat pe monitorul calculatorului zeci de coperte digitalizate ale revistei Cinema din anii 70-80. A recunoscut, desigur, toți actorii. Și a adăugat, în glumă: „N-o să fac Alzheimer, nu?” Văzând cum casc ochii mari de uimire la fiecare copertă în parte, la fiecare chip de actor / actriță în parte, ghicindu-mi bucuria după felul în care le pronunțam numele, Mariana Buruiană se uită la mine și, cu glasul neschimbat (al ingenuei de la cămin din Sfârșitul nopții, al entuziastei activiste din Să mori rănit din dragoste de viață) mă întreabă de ce mă bucur atât de aceste chipuri, că doar actorii / actrițele sunt și ei oameni, nimic altceva… M-am întrebat și eu - de atunci și până atunci - de unde fascinația aceasta. Un posibil răspuns l-am aflat deunăzi în conferința lui Cristi Puiu („Sieranevada ca rău necesar”) ținută la cinematograful Arta din Arad. Iată-l: găsim, ca spectatori de teatru sau cinema, câteva „frânturi de adevăr” și - datorită interpretării actoricești - o anume „vrajă cosmică”, o anumită stare de „inefabil”, o anume naturalețe care ne transportă în veșnicie. Și atunci tindem să ridicăm în slăvi pe unul sau pe altul din cei ale căror chipuri se văd sau nu se văd pe ecran ori pe scenă. 

Mariana Buruiană în Sfârșitul nopții (1983, Mircea Veroiu)

Dacă stau bine și mă gândesc, doar primii „idoli” (Florin Piersic și Sergiu Nicolaescu) îmi stârnesc, acum, zâmbete condescendente față de naivul care eram la cei nici zece ani ai mei. Celorlalți le sunt încă credincios, chiar dacă față de unii m-am mai „dezvrăjit”. Primul „idol” al cărui chip nu l-am zărit pe ecran avea să fie regizorul Dan Pița, care mă „hipnotizase” cu filmul său de la începutul anilor 80, Concurs. (Și apoi cu Dreptate în lanțuri, Pas în doi, iar în 1990, cu Faleze de nisip.) Câțiva ani mai târziu aveam să aflu că Pița reușise să-l „seducă” și pe ditamai monahul septuagenar (și eruditul, fost deținut politic) Nicolae Steinhardt. Mărturie stă cronica sa („Fiul echipei”) la Concurs (în volumul Cronică la persoana întâi). Steinhardt, în chiar luna premierei (noiembrie, 1982), i-a trimis regizorului o scrisoare de felicitare. Rândurile, extrem de elogioase, scrise „cu adânc și admirativ respect”, fac apel la însuși „Domnul Hristos – Împăratul și Basileul” pentru a-l „binecuvânta, ocroti și răsplăti” pe „credinciosul rob și minunatul Său zugrav, Dan Pița”, cel care, „cu atâta curaj, sinceritate, râvnă și talent” I-a „scris Evanghelia în imagini, sunet și culori” și a dat un film „mai semnificativ și mai tulburător chiar decât foarte frumoasa Viață a lui Iisus de Zefirelli”. Fie doar și pentru aceste filme (la care se adaugă, în preferințele mele, tot ce făcuse înainte de Concurs), Dan Pița mi-e drag și acum. Inscripția mărcii sale poetice din acei ani nu s-a șters. Așa cum nu s-a șters nici inscripția poemelor de muzică electronică sau muzică pop, jazz ori de film ale muzicianului Adrian Enescu - mai cu seamă de dinainte de 1990. Sau versurile lui Ioan Alexandru pe care Enescu le-a selectat pentru primul proiect de pop simfonic din muzica românească, Basorelief (1977). Sau versurile lui Lucian Avramescu pentru albumul pop al aceluiași Adrian Enescu încredințat spre interpretare fetelor de la duetul „Stereo”. Sau câteva filme de Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Umbrele soarelui). Sau filmele lui Mircea Săucan - toate (Casa de pe strada noastră, Când primăvara e fierbinte, Țărmul n-are sfârșit, Meandre, 100 de lei, Un sul de ceară, Impresii din copilărie). Sau filmele din anii 70-80 ale lui Mircea Daneliuc sau Alexandru Tatos sau Iosif Demian și Nicolae Mărgineanu ori ale lui Lucian Pintilie și, după anul 2000, o serie de filme de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Călin Netzer sau Adrian Sitaru. 

Concurs (1982, Dan Pița)

Toți cei pomeniți aici îmi sunt dragi pentru senzația de viață și „minciuna necesară” din filmele lor. Nu cred că e vorba de idolatrie față de vreunul ei și nici de autism din partea mea, așa cum - mai în glumă, mai în serios - mă mustră Dan Voinea, invitându-mă - ca Sancho Panza - să-mi revin (ori să-mi vin, pentru întâia oară, în fire). Poate că e un fel de donquijotism, dintr-acela împărtășit cu Dan în holul unei barăci militare din Caransebeș, când - fiind plantoane, la sfârșitul anilor 80 - povesteam despre uimirea pe care ne-o pricinuiau muzicile adrianenesciene. Altfel, aș vrea să cred că entuziasmul meu de acum față de ultimele două filme ale lui Cristi Puiu, față de După dealuri de Mungiu, față de altele, este alimentat - așa cum îmi scrie Iulia Blaga - de „un soi de inocență” pe care, adaugă ea, n-o să mi-o ia nimeni, niciodată. Măcar de-ar fi așa! Inocența la purtător e un pașaport cu viza în regulă pentru Cîmpiile Elizee. Eu însă știu că inocența aceea (cu care poate că ar trebui să-i învălui și să-i primesc pe toți deopotrivă) s-a cam destrămat (și e musai să o restaurez), la fel ca-n versurile lui Virgil Carianopol pentru un cântec de-al lui Florin Bogardo: 

atunci când am venit în lume

n-am fost acesta care sunt

eram curat cum e zăpada

atunci când cade pe pământ

eram ca vârful unui munte

de niciun pas de om călcat

pe care fulgul de zăpadă

cădea murind imaculat

eram atât de pur prieteni

încât suind în timp credeam

că nici zăpada cea mai pură

nu era astfel cum eram

...........................................

cum sunt acum, după ce anii

trecură-n fuga lor la rând

cum sunt, de faţă acum de vreme

cum sunt în adâncimi de gând

sunt ca zăpada ce, curată

căzu lumină peste noi

iar oamenii călcandu-i chipul

facură din lumini noroi

Sieranevada (2017, Cristi Puiu)

Basorelief

De 1 mai, mama pleca - în 2011 - în vacanța cea mare. Îmi amintesc de cuvintele lui Soljenițîn din Pavilionul canceroșilor: „E atât de greu să crești un fiu fără tată! Pentru asta ar fi nevoie de-o armătură în viață, de-un fir călăuzitor, dar de unde să-l iei? Într-un fel sau altul, mereu se găsește ceva care să te-abată într-o direcție sau alta.” Într-un fel, călăuza pe care am căutat-o, chiar și atunci când mă mai purtam după cum mă tăia capul, este tot roada rugăciunilor mamei de a-mi găsi acel „fir călăuzitor”. Chiar și atunci când, abătută într-o direcție sau alta, mama va fi spus: „Facă-se voia mea”! Poartă-ne în gând mereu, mamă dragă, așa cum te purtăm și noi, până ne-om întâlni iar, la reuniunea cea mare...

Cristi Puiu, pescarul de inefabil

În foaierul cinematografului arădean Arta, pe perete, e posterul unui film - U Turn, de Oliver Stone. Într-un fel, legătura mea cu filmele lui Cristi Puiu, cu autorul lor, a cunoscut un moment de „u turn”. Acesta s-a produs într-o seară când - împresurat de doi amici - am văzut, întâia oară, Aurora. Văzusem Marfa și banii (pe sărite) și Moartea domnului Lăzărescu. Auzisem unele declarații teribiliste ale regizorului și, gândind că e un mare infatuat, m-am păstrat la distanță de el. În anul de grație 2017, Cristi Puiu e conștient că demiurgita e pericolul la care se expune orice artist („Între Homer și Dante cine e?” - se întreabă el, după care, autoironic, zice: „Puiu!”), știe că ispita văicărelii e mare și nu obosește să repete că regizorul, ca oricine altcineva predispus la văicăreală, ar trebui să se lege de catarg ca Ulise. Am ocolit Aurora la premieră. Atunci când l-am văzut însă (cu niște săptămâni înainte de prima vizionare a ultimului său film de până acum, Sieranevada), am înțeles că omul are ceva de spus. Că îl preocupă o căutare a firescului, așa cum îl înțelege el și așa cum i se pare lui important să-l „pescuiască”. Ceva mai târziu l-am auzit vorbind despre captarea „adevărului la timpul prezent”. Sau, mai exact, a „fragmentelor de adevăr”, a unor momente de inefabil. Regizorul, spune Puiu, este un „pescar de inefabil”. Revelația Aurorei m-a pregătit pentru întâlnirea cu Sieranevada. Mă număr printre cei care se simt bine la Aurora și Sieranevada. I-am și spus regizorului, în holul de la Arta, că l-am evitat vreme de 15 ani. Mai rău, ca mă indispunea orice pomenire a lui. Acum știu că l-am judecat greșit. Cu ce m-a câștigat, totuși, Cristi Puiu? 

Mai întâi, cu refuzul de a pune etichete precise răului. Filmele sale sunt, spune el, „o suită de ajustări și de aproximări”, iar aici cred că se aseamănă cu Cristian Mungiu, cel din După dealuri. Îmi place nonșalanța cu care afirmă că (și) în cinema, ficțiunea (povestea posibilă sau minciuna) este un „rău necesar”. Acesta a fost și titlul conferinței pentru care am mers la Arad: „Sieranevada ca rău necesar”. Și subscriu la jindul după tatăl dispărut. „Tata - acest necunoscut” e punctul de plecare pentru „povestea posibilă” numită Sieranevada. Oamenii, spune Puiu, eșuează în comunicare datorită lipsei de curaj de a se pune în pielea celorlalți, datorită nevoii lor de confort: „Frica este motorul principal care ne izolează și ne împiedică se ne întâlnim unii cu alții. De fiecare dată când ceva rău se petrece e prezentă frica.” (Nicolae Steinhardt a găsit antidotul la frică: viețuirea - paradoxală - în Hristos. La fel și Ieromonahul Rafail Noica, a cărui carte - Celălat Noica -  se distinge între zecile (sutele?) de volume din biblioteca regizorului într-un video-interviu luat de Crsitina Corciovescu.) „E nevoie să fim asigurați de dragostea celorlalți pentru a înflori.” Da, numai că pentru asta e nevoie ca „asiguratorul” sau „asiguratoarea” să găsească cuvintele potrivite sau, poate, acea „stare cosmică” sau „inefabilă” ce activează (sau întreține) credința. Pot filmele sale să-l ajute pe privitor să înflorească? - m-am întrebat nu o dată. De bună seamă, dacă acesta vede în ele niște filme de dragoste. Dragostea pe muchie de cuțit (Marfa și banii), dragostea de viață când auzi tic-tac-ul implacabil al numărătoarei inverse (Moartea domnului Lăzărescu), dragostea pentru femeia iubită după ce cuțitul unui divorț a ucis-o (Aurora), dragostea pentru tatăl defunct și pentru toți cei vii care se înâmplă să fie mai puțin vii decât cei morți (Sieranevada). 

Discursul ad-hoc rostit de Cristi Puiu trimite, cu fiecare idee a sa, către alte și alte orizonturi. Numitorul comun al mărturiei sale este căutarea acelei „stări de inefabil” care - printr-un limbaj cinematografic - spune ceva extrem de personal despre lumea în care trăim. Cinematografic, adică așa cum înțelege Cristi Puiu cinema-ul: fără muzică originală (pentru că „muzica manipulează”) și fără imagine „calofilă”, cu interpretări actoricești „corecte” (adică deloc afectate, ci cât se poate de „nemincinoase”) ce dau viață „fragmentelor de adevăr” sau „prezenței”. Dar, surprinzător și îmbucurător, Cristi Puiu consideră, de la o vreme, că toate acestea („adevărul”, „prezența”) - dacă și când există în filmele sale - se datorează Bunului Dumnezeu, nicidecum lui, regizorului. Doar El (sau, dacă vreți, Big Bang-ul, pentru „necredincioși” - adaugă regizorul) îngăduie momentele de „epifanie” dintr-un film - singurele care, cu adevărat, ne emoționează. De ce ne emoționează? Pentru că nu le putem citi ori analiza din prima. Pentru că - la fel ca filmele clasicilor „calofili” cu „muzică originală” - ascund un sens ori o mulțime de sensuri ce se lasă deslușite doar în timp. 

Mircea Veroiu, un regizor eminamente cerebral

Mircea Veroiu (n. 29 aprilie 1941, d. 26 decembrie 1997)

Într-un film, regizorul – credea cu tărie Mircea Veroiu – „aduce în plus totul sau aproape totul, față de scenariu”. Adică viziunea sa personală și artistică – „fizionomiile, caracterele, relațiile”, „locurile, felurile în care arată ele și măsura în care pot influența dramaturgia”, „culoarea, realitatea plastică și atmosfera”. Pe scurt, „regizorul aduce în plus, față de scenariu, chiar filmul”. Renumite prin „organicitatea formulei expresive”, cele mai izbutite filme de Mircea Veroiu – Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela – se remarcă printr-o „elaborare riguroasă, sprijinită uneori pe o tehnicitate savantă, stăpânită întotdeauna de gustul regizorului pentru limbajul ascetic” (George Littera) și aparțin unei direcții prea puțin cercetate în cinema-ul românesc. S-a spus adesea că Mircea Veroiu excelează printr-un limbaj cinematografic „discursiv și static” sau „ilustrativ, preocupat mult de plastică”, prin construcții dramaturgice stângace și printr-o „răceală  programatică”. Geometriile poetice ale acestui regizor „eminamente cerebral”, atunci când – în cele șapte titluri pomenite mai sus, într-o serie de alte secvențe din cele nepomenite – iau însă chipul poeziei unei lumi tragice și stau sub semnul moralității nestrivite de povara culturii și a snobismului calofil. 

Adela

Să mori rănit din dragoste de viață

Sfârșitul nopții

Semnul șarpelui

Dincolo de pod

Duhul aurului

Nunta de piatră

Călăuza - esența secolului XX

După proiecția Călăuzei în cadrul retrospectivei Tarkovski la BCUT (Biblioteca Centrală Universitară din Timișoara), Simona Croitoriu, unul din cei mai pasionați fani Stalker, scria pe facebook: „Dacă ar fi să pot alege, toată viața care mi-a mai rămas aș fi doar spectator la Călăuza. Și dacă, prin acea minune în care cred cu tărie, aș fi aruncată în timpul viitor vreo trei-patru mii de ani și aș putea să iau cu mine un simbol al secolului XX, reprezentativ pentru lumile ce vor veni, aș lua Călăuza – mai mult decât un film, mai mult decât o carte, mai mult decât întregi sisteme filozofice. Andrei Tarkovski, sper să  ai parte de frumusețe în lumea în care ești! Mulțumesc!” Entuziasmul Simonei este hrănit de starea (și dorul) de veșnicie pe care o transmite filmul lui Tarkovski. Unii comentatori nu întrevăd nicio legătură între Călăuza și bucuriile necreate, veșnice. De aceea rămân sceptici atunci când se întreabă ce ar putea să însemne pentru cei de peste trei-patru sute de ani, Călăuza: „Nu îndrăznesc să-mi imaginez răspunsul. Oricum, altceva.” „Esența secolului XX!” - răspunde Simona Croitoriu. „Nu știm întotdeauna ce forme poate lua adevărul, dar drumul rămâne deschis căutarilor cu sau fără călăuză” - răspunde o voce pentru care călăuzirea e un fel de a cincea roată la căruță, că - asemenea Scriitorului și Profesorului - „căutătorul de adevăr” se descurcă și singur, înțelege și singur, poate răzbate și singur. Uitând că - fără Călăuză sau cu Călăuză - „nimeni nu are nevoie de camera aceea”, pentru că „organul credinței li s-a atrofiat”, după cum îi spune Stalkerul nevestei sale devotate, la întoarcerea acasă. Un alt comentator e de părere că adevărul se află în acea încăpere în care nimeni nu îndrăznește să calce. Doar că, dacă n-am uitat de tot de jinduirea după „focu'ncins de bucuria Sa” (Ioan Alexandru), adică a Celui mereu pomenit în filmele lui Tarkovski, putem recunoaște chiar în Călăuza semnele acelui „altceva”. Scriitorul și Profesorul se comportă fără smerenia și cumințenia cu care s-ar cuveni să se apropie de Camera Dorințelor pentru ca minunea să se producă. În măsura în care omenirea nu uită de „semnele Împărăției” (care nu este din lumea aceasta) lăsate de Fiul Omului (Calea, Adevărul și Viața), Călăuza nu-și va pierde semnificația. Într-un fel, am putea spune că doar dacă va dispărea Biserica din istorie, filmul lui Tarkovski va reprezenta „altceva” sau „orice altceva” sau o infinitate de lucruri pentru o infinitate de privitori. Așa, la fel ca finalul penultimei sale creații realizate în Italia, el oglindește - în chip apofatic, aluziv - nostalgia omului după idealul prăbușit al Bisericii...

Stalker (Andrei Tarkovski, 1979)