Bussana Vecchia on my mind

Înainte să ne luăm rămas-bun de la San Remo am zis să dăm o fugă pe la satul Bussana Vecchia, aflată la vreo zece kilometri depărtare. Citisem că, acum mai bine de o sută de ani, a fost devastat de un cutremur, după care a rămas părăsit până când, pe la mijlocul anilor 90, a ajuns o cetate a artiștilor. Mi-a plăcut ideea și mi-au plăcut pozele pe care le-am găsit pe Google. Așa că ne-am dus. 

Bussana Vecchia

Bussana Vecchia

Bineînțeles că iar am greșit drumul și am ajuns pe faleză, la câțiva metri de plaja de lângă San Remo. Nu atât rătăcirea m-a neliniștit, cât drumurile înguste pe care a trebuit să mă strecor. Înguste pentru Kia (mai voluminoasă decât mașinuța noastră) pe care am închiriat-o în aeroportul din Bergamo și pe care doream s-o predau fără vătămări. În fine, am ajuns aproape de satul părăsit și repopulat de artiști. Să mergem totuși? Să ne întoarcem pe autostradă pentru a ajunge mai repede la Bergamo? Raluca a vrut să mergem. Și-am mers. Am dat peste niște ruine puse în valoare de o serie de artiști plastihci, de muzicieni, de lume hippie. Expoziții de artă plastică, prăvălii mici de antichități, baruri jazzy. Un fel de Vama Veche de munte. (Ce diferență față de arhitectura și lumea din Monaco, pe care l-am vizitat în ajun!…) 

Monaco

Zidurile impunătoarei biserici gotice de altădată mi-au amintit imediat de untima secvență din Nostalghia lui Tarkovski. În San Remo, zidurile bisericii rusești încă pătrează viață liturgică. Theodor, după vecernie și liturghie, ne spune că vocile stranei i-au amintit de Octavia. 

Biserica rusească din San Remo

La un moment dat auzim un sunet de pian. Să fie un difuzor? Mă furișez prin cotolanele străduțelor și dau numaidecât de un mic restaurant dotat cu instrumente de percuție și-o pianină. Îl zăresc și pe cel care cânta. Îi văd, mai întâi, chelia, iar apoi corpul masiv. Pentru o clipă îmi pare că e … Adrian Enescu. Asemănarea avea să fie și mai evidentă când omul a început să vorbească și să trăiască muzica pe care o cânta sau o asculta. Și să ne spună, în câteva rânduri, că adoră muzica barocă. Exact ce-mi spunea, nu o dată, și Adrian Enescu. Când termină de cântat îl întreb dacă poate să cânte și Theodor. Cum să nu? - zice. Și astfel, răsplătit cu mai multe “Bravissimo” chiar după prima piesă, Theodor a cântat, pentru cei câțiva turiști de acolo, piesele învățate de la Aida: Bach (“Preludiu”), Scarlatti (“2 Studii”), Beethoven (“Sonata lunii”, toată), Grieg (“Marșul piticilor”), Chopin (“Vals”), Albeniz (“Asturias”), Marțian Negrea (“Alunelul”), Paul Constantinescu (“S-a certat cumătra gaiță cu cumătra bufniță”), Eminem (“Not Afraid”), Vangelis (“1492, Cucerirea Paradisului”, “Memories of Green”). Pianistului, care - aveam să aflu - e și psihiatru și practician al meloterapiei, i-a plăcut cum Theodor s-a apropiat de clasici într-o manieră jazzy. I-a plăcut și energia lui. I-a dedicat niște cântece: un song jazz de Miles Davies, unul de Michel Legrand și un cântec în memoria unei sinagogi distruse din Vilnius. Nu ne mai puteam desprinde de acest loc pe care, curând, aveam să regretăm că nu l-am vizitat mai devreme. Toți cei care s-au adunat la taverna hippie din Bussana Vecchia ne-au devenit în scurtă vreme atât de apropiați, încât ne părea că-i știm de când lumea. Ce-nseamnă să nimerești unde trebuie! - mi-am zis. Adică să cânți la masa care trebuie.  

Spre seară, după slalomul pe cele două-trei benzi de autostradă, am ajuns în Bergamo - locul unde, la mijlocul anilor 70, Mircea Veroiu și Dan Pița primeau un premiu pentru Duhul aurului. Vara asta a fost ca o excursie pe urmele lui Veroiu. La mijlocul anilor 80, Adela sa primea Marele Premiu la San Remo. Theodor, în vara lui 2018, a primit Premiul Întâi și un Premiu Special la Concursul de interpretare Giovani Talenti de la San Bartolomeu al Mare (nu departe de San Remo).

Noaptea am petrecut-o pe aeroportul din Bergamo, de unde, a doua zi dimineața, am decolat spre casă. La Timișoara ne-a așteptat Octavia. Home sweet home. În San Remo, ne-am simțit ca acasă datorită Fetei din  Reconstituirea, 100 lei și Filip cel bun, datorită celei care cânta bossanove compuse de Richard Oschanitzsky și Adrian Enescu. Care făcea ilustrații muzicale pentru Sergiu Nicolaescu (Revanșa, Nea Mărin miliardar, Capcana mercenarilor) pe care și acum le simt indestructibil legate de imagine. Și datorită vecinilor ei, Vasile și Maria. Iar în Antibes - unde inima ne-a rămas în Place Revely - ne-a fost gazdă bună Ramona, pe care am întâlnit-o pe facebook via Florin Paraschiv.

Place Revely, Antibes

Prin toți acești oameni am fost ținuți ca-n palmă de Cel Mult Milostiv. Să le fie primită bunătatea! La vita è bella.  

Secvențe după 37 de ani

Știam că Secvențe a avut presă bună la premieră. Nu m-am dus să-l văd. Aveam vreo 14 ani și cochetam cu alte filme. Gen A Little Romance, Silver Dream Racer, Close Encounters of the Third Kind. Iar din cinema-ul românesc îmi plăcea Actorul și sălbaticii. Câțiva ani mai târziu, pe la mijlocul/sfârșitul anilor 80, se redifuzau o serie de filme vechi (inclusiv românești), în lipsa premierelor occidentale. Așa am ajuns să văd filmul lui Tatos la cinema Timiș. A fost o revelație. Totuși, încă vreo 20 de ani au mai trecut până când (imediat după revelația numită Cristi Puiu, după redescoperirea lui Pintiie) acest tip de cinema avea să nu mi se mai pară „inferior” ori „sărac”, „cinic” etc. în raport cu celălalt tip de cinema („elaborat”, „stilizat”, „de suflet” etc.) practicat în România (de Victor Iliu, de Liviu Ciulei, de Mircea Săucan, de Iulian Mihu și Manole Marcus, de Dan Pița și Mircea Veroiu de - numai la primul său film - Lucian Pintilie) și în lumea largă de cineaști cu suflet de poet.

Am revăzut (a nu mai știu câta oară) Secvențe exact la 37 de ani de la premieră. Tot 37 de ani trecuseră și în film, de la primirea celor „patru palme”. Motto-ul e din Eminescu: „Adevărul e stăpînul nostru, nu noi stăpînim adevărul”. Întreaga poetică a lui Tatos chiar asta ne spune: că nu putem prinde, ca pe niște fluturi în insectar, adevărul personajelor unui film. Dar asta se întâmplă în filmele românești - spune operatorul Florin Mihăilescu, care se joacă pe sine, ca întreaga echipă de filmare a Secvențelor. De aceea personajele noastre nu trăiesc, nu mor, ci sunt deosebite între ele prin etichete, prin numere. Tatos a vrut (și a izbutit) să creeze personaje vii - așa sunt cele din Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Fructe de pădure. Daneliuc la fel. De Pintilie ce să mai vorbim.

Mă uitam la Secvențe și m-am gândit (a câta oară?) cât e el de legat, prin fire nevăzute, de celălalt tip de cinema românesc, ale cărui vârfuri datează de pe la mijlocul anilor 80. Pentru că, după ce - la începutul anilor 90 - ne-am luat rația de libertate, doar cinema-ul lui Tatos (și Daneliuc și Pintilie) avea să fie dezvoltat, continuat, premiat, iubit. Doar el avea să pună pe harta lumii cinematografia românească. M-am gândit, astfel, la Dan Pița, care colaborase cu Tatos (la serialul TV Un august în flăcări) și-l sprijinise la cel dintâi proiect al său (Mere roșii). M-am mai gândit - revăzându-l pe inginerul de sunet Horia Murgu - la Adrian Enescu, adept și practician al unei forme total diferite de coloană sonoră. M-am gândit la directorul de imagine Florin Mihăilescu (al cărui prim proiect fusese Filip cel bun, debutul lui Pița în lung-metraj), care colaborase excelent și cu Daneliuc (la Cursa, Ediție specială, Iacob). M-am gândit și la traseul dinspre ecran spre viață al actorului care-l juca pe Tânăr (Dragoș Pâslaru) și - după ce „i-a făcut să bocească” pe cei care asistau la convorbirea lui telefonică filmată cu camera ascunsă - voia să știe dacă „a fost mișto”. O priveam pe Luminița Gheorghiu în secvența aceea scurtă unde nu zicea nici pâs și vedeam, aievea, tot Noul Cinema Românesc de după 2000. Îl priveam pe Geo Barton și vedeam, aievea, cinema-ul de tip Moara cu noroc.

M-am mai gândit, în fine, că pe atunci felul de a filma al lui Tatos și Daneliuc avea o alternativă (în 100 lei de Săucan, în Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi de Pița, în Sfârșitul nopții, Semnul șarpelui, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela de Veroiu)...

Ovidiu

Ovidiu Roateș mi-a fost, în anii de liceu, cel mai apropiat partener de dialog pe teme de muzică, literatură, teatru, cinema. Am vizionat filme la cinemateca de la Casa Tineretului, în sălile de cinema timișorene. Am comentat deseori cărți de Dostoievski și Joyce, filme văzute la posturile TV Belgrad, Novi Sad și Budapesta. Am descoperit împreună filme de Fellini, Tarkovski, Mihalkov, Klimov, Wajda, Zanussi, Antonioni, Bergman, Forman, Istvan Szabo, Woody Allen ș.a. Am fost fani Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos și Mircea Daneliuc. Mie-mi plăcea mai mult Concurs, lui Glissando. Am fost amândoi încântați de Dreptate în lanțuri și Pas în doi, de Probă de microfon și Secvențe. La începutul degringoladei post 1990 am aflat că timpul n-a mai avut răbdare cu el. Era student încă la - cred - Mecanică. Într-un chip nevăzut, Ovidiu - născut pe 16 iulie - e printre noi, foștii lui colegi de liceu încă neajunși la „marea trecere”, atunci când ne mai adunăm să povestim și să retrăim bucuria anilor de liceu...

Maradona

Am ajuns cu Ioan la Maradona, la grădina de la Capitol pe al cărei ecran încă se proiectează filme. Politicienii locali preconizează transformarea spațiului în ... mall cultural. (Ce-o fi asta?) Orișicum, nu e de oriunde să prinzi potul cel mare și să construiești acolo ditamai hotelul sau mai știu ce corp de business offices după ce populația orașului va fi înghițit gălușca mallului cultural...
Am fost, de toți, vreo 30 de rătăciți. Locurile au început sâ se umple două ceasuri mai târziu, când a început semifinala Croația-Anglia. Proiecția, care a început (și s-a terminat) pe lumină, a acoperit (după calculele mele) doar a cincisprezecea parte din ecranul panoramic al grădinii Capitol (coprarabil cu cel dintr-o sală de I-MAX). A fost multă muzică rock marca No Smoking Orchestra, am văzut secvențe de arhivă (nu doar cu Maradona, ci și scene scurte din câteva filme de Kusturica - Ții minte, Dolly, Bell; Tata în călătorie de afaceri; Underground; Pisica albă, pisica neagră; Viața e un miracol) și câteva momente de "confesiune" ale mondialului superstar, victimă a supradozelor de cocaină și a vedetismului (sau mega-vedetismului). Plus niște scenete în care se vorbește despre ritualurile așa-zisei biserici "maradoniene", unde "crezul", "rugăciunile", "coregrafia" și "sacramentele" sunt o parodie la adresa textelor liturgice. Un fost coleg de gimnaziu și liceu, mai mult microbist decât cinefil, mi-a spus - după terminarea proiecției, stătea în spatele nostru - că le-a găsit grotești. Dar grotesc e însuși comportamentul celor e transformă fotbalul sau orice altceva (inclusiv poltica) într-o religie. Al celor ce-și consideră "idolul" un "Dumnezeu întrupat". Mie nu mi s-au părut grotești. Ci semne ale brandului Kusturica. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost ușurința cu care același Kusturica l-a lăsat pe Maradona să vorbească, repetat, despre - între altele - cinismul și amoralismul politicienilor occidentali (americani sau americanizați), în vreme ce îi proslăvea pe Che Guevara și pe Fidel Castro. Ca și cum aceștia (doar ei!) ar fi umblat cu mâinile curate. Nu doar Maradona gândea așa, ci sute de mii, chiar milioane de fani de-ai săi din Argentina și America Latină. La un moment dat, fotbalistul spune că toți (mai puțin chinezii) suntem o colonie americană. Aici sunt de acord cu el. Cultura pop (de la muzică la filme și programe TV), sortimentele de fast food, firmele de hipermarket etc. sunt uniformizate peste tot.
Fostul meu coleg a fost atins de "spovedania" publică a lui Maradona, de "mesajul" pe care l-a transmis lumii. A văzut în filmul lui Kusturica latura "educativă", fără să remarce că portretul pe care âl face fotbalistului e extrem de subiectiv, că "spovedania" nu are nimic cu metanoia, ci e doar o formă exhibiționistă (și inutilă) de remușcare. Mă întreb însă câți din spectatorii reali sau potențiali ai filmului au înțeles / ar înțelege că cinismul nu ține de ideologie (că și "imperialiștii" și "revoluționarii progresiști" sunt deopotrivă de criminali) sau că dependența de droguri (care te poate distruge)  trebuie (și poate fi) evitată. Mai degrabă cred că neastâmpăratul de Kusturica a făcut acest documentar știind prea bine că milioane de spectatori caută exact acest tip de excese, venerând "zeii întrupați" care - cu asupra de măsură și în felurite chipuri - sparg normele și convențiile sociale.
Altfel, după vizionarea documentarului despre Maradona, m-am hotărât să-i arăt lui Ioan nu meciuri de football sau alte filumețe cu / despre Maradona, ci Pisica albă, pisica neagră de Kusturica. Până acum a văzut doar Viața e un miracol și Calea Lactee.

Meditații pentru o filosofie inactuală

Chiar dacă sunt subintitulate „note pentru o filosofie inactuală”,  eseurile lui Ernest Bernea (1905 - 1990) din anii 40 despre lumea modernă sunt încă de actualitate, atunci când scrie că e nevoie de o înțelegere a istoriei „pe dinăuntru”, „axată pe o viziune metafizică”, atunci când spune „crizele istoriei sunt o consecință a crizelor omului”. De asemenea, când arată că „omul care nu împletește cauzal păcatele cu suferințele sugerează că nu mai crede în rostul înalt al ascultării de Dumnezeu”, că „omul care nu împletește văzutul cu nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute”. Interesante și observațiile despre consecințele practicismului și utilitarismului modern, cu efecte vizibile în mecanicizarea vieții și gândirii omului, despre formele fără fond (semnalate - un secol mai înainte - și de Titu Maiorescu). În fine, adevărate sunt și meditațiile sale despre raționalismul, intelectualismul și abstracționismul artei moderne (care sunt schimbări, însă nu semne de adevărată înnoire) ce caută să producă senzație, nu emoții: „Disciplina interioară nu mai există. Totul este neprevăzut, neînchipuit și tare. Frăgezimea și delicatețea, muzicalitatea sentimentelor nu se mai produce.” Artiștii (plastici) români, adaugă Ernest Bernea, „s-au manifestat mai temperat și mai decent decât confrații lor din Apus” - poate pentru că „geniul plastic al poporului român nu putea trece peste unele limite ale sensibilității și al unui anumit spirit de frumusețe echilibrată și sănătoasă; o spune asta și arta populară”. Da, numai că - dincolo de generalizări patetice de tip pășunist („geniul plastic al poporului român”) - ne putem întreba și acum, în 2018, ce a mai rămas nepervertit (nu doar în România) din această „frumusețe echilibrată și sănătoasă” invadată acum de kitsch? Asta pe de o parte. Pe de altă parte, studiile lui Bernea dedicate crizei artei moderne se referă exclusiv la arta plastică, la arhitectură, poezie și muzică. Cinema-ul și teatrul nici nu sunt aduse în discuție.

Grafică de Klara Tamas

Îmi amintesc de întâlnirea - pe la mijlocul anilor 80 - cu Victor, un inginer constructor al cărui interes pentru cultură era la fel de viu ca al inginerilor ruși educați înainte de sovietizare - așa cum îi descrie Soljenițîn în Arhipelagul Gulag. Era în pragul pensionării (iar eu aveam vreo 15 ani) când mi-a deschis ochii spre muzica simfonică și literatura universală. Când era vorba de muzică, totul se termina cu Romanticii. Cât despre cinema, îl considera divertisment (în cel mai bun caz de calitate) și atât. Mai mult, îmi povestea că în anii 40 - când Ernest Bernea își scria eseurile despre criza culturii moderne, iar Victor era elev la un liceu de elită din Lugoj - puteai fi dat afară din școală fără drept de apel dacă erai văzut la cinematograf. Și nu era vorba de un film anume sau de un gen anume de film, cinema-ul - sub orice formă - era considerat nociv educației, o formă de sub-cultură, o pseudo-artă. Lucrurile nu s-au schimbat - în esență - nici la începutul mileniului trei, când - spre deosebire de anii 40 - ai la dispoziție întreg internetul ca să verifici dacă cinema-ul - ajuns la al 123-lea an al existenței sale - poate fi și artă, dacă poate fi și purtător de mesaj în ceea ce privește conștiința, aspirațiile și demnitatea omului. Asta în condițiile în care publicul consumator de filme e - de departe - mult mai numeros decât cel intersat să citească cărți (poezie mai ales), ori să viziteze galerii de artă. Și chiar dacă „nu întotdeauna cei mulți au dreptate” (iar cei mulți, se știe, optează pentru filmul de divertisment, pentru filmul-conservă, de preferință hollywoodian, pentru telenovele), poate că adevărata provocare a oricărui sociolog preocupat sincer de relația dintre tradiție și inovație, de necesitatea unei continuități organice între epocile istorice, e aceea de a nu mai neglija ori subestima rolul jocat de mass media (deci și de cinema) în mentalul omului care s-a născut nu doar cu bibliotecă, televizor și computer, ci și cu smart phone, e-books și tabletă în casă. 

Largo sensu

Ca și când nu ne-am afla - local și global - pe un road to nowhere, apuc să mă bucur - alături de câțiva prieteni - de a treia vizionare a Incendiilor (spectacol de teatru regizat de Radu Nica la Teatrul Maghiar de Stat Timișoara) și, în foaier, îl ascult pe director vorbind despre proiectele pentru 2021. Și, încă o dată, mă minunez de auto-disciplina și dăruirea din acest teatru-oază, de respectul pentru meserie și pentru spectator - al fiecărui actor în parte și al întregii echipe (inclusiv din zona tehnicului). Dau mărturie după ce - în ultimii trei ani - am văzut, la TMT, Opera cerșetorilor, Sonetul 66, Incendii, Ultima mutare, Dancer in the Dark, Crăiasa Zăpezii, Wiener Waltzer, Buzunarul cu pâine, Rabental, Pace în Itaca. 

Între timp, rinoceriada e în toi și justiția e tot mai privatizată. Iar eu primesc o diplomă pentru "cel mai fidel spectator" de la managerul TMT, Balasz Attila. Ioan repetă, a doua zi, replica-cheie din piesa lui Radu Nica: "Acum că suntem împreună, e mai bine". Largo sensu, e însăși bucuria kerygmei din versurile lui Ioan Alexandru: "Când fiecare suflet pe pământ / Va fi cuprins de sfânta datorie / Ca patria începe-n trupul său / Și crește-n ceilalți în armonie". Cumva, acolo, în familie, e rădăcina ororilor. Nu e doar miezul Incendiilor, e chiar inima poveștilor scrise și nescrise de om de la Ghilgameș încoace. La fel cum sensul oricărei rătăciri e venirea în fire, pentru a "tămădui cu blândețe orice amintire". 

Acum însă, atmosfera - și nu doar în țară - e ca-n Sonetul 66. Cinci sute de ani după dilema marelui Will, întrebarea din finalul sonetului shakespearian rămâne: 

De toate scap, de fac ultimul pas

Dar, dacă mor, iubirea-mi cui o las?

Și va fi... - Acel acum și-acel apoi al vieții

La începutul anilor ’90, pe când se nășteau „vremurile second-hand”, Cetatea Filmului de la Buftea producea încă apologuri. Spre deosebire de Hotel de lux (regia Dan Pița) și A unsprezecea poruncă (regia Mircea Daneliuc), parabola antirăzboinică Și va fi (regia Valeriu Jereghi) - realizată în România, cu finanțare din Rusia - mizează aproape exclusiv pe imagine, pe expresivitatea  interpretei principale, a decorurilor și coloanei sonore. Extrem de puține, dialogurile puteau lipsi din acest poem al tăcerii și singurătății din veacul veacului.

Pe un teren muntos, arid (s-a filmat la Vulcanii Noroioși, în Vrancea), camera lui Vivi Drăgan Vasile descoperă (printr-un traveling de jos în sus) silueta unei femei (Maria Ploae). Pentru o clipă m-am gândit la scena în care Vadim Iusov o filma pentru întâia oară pe Hari (Natalia Bondarciuk), în „planeta ca un ocean gânditor” din Solaris-ul tarkovskian. Femeia poartă niște veșminte vădit zdrențuite. Curând intră în cadru un tanc (fără steag, pentru că nu e vorba de o armată anume), apoi o vacă și un copil ce se trezește într-o casă părăsită, în ruine. Pe toți îi amenință tancul - mașinărie născocită de om anume să distrugă omul și întreaga făptură. Sau ce a mai rămas din ea. Pentru o clipă mi-am amintit de urmărirea misterioasă din Duel pe autostradă. La fel ca Spielberg, nici Valeriu Jereghi nu-ți dezvăluie în prim-plan identitatea celui care pilotează „acel blestemat blindat”. Ceva mai încolo, vedem - de la depărtare - doi bărbați care o iau prizonieră pe Femeie în cabina tancului. Femeia iese de acolo siluită. Spre final, după ce reușește să se agațe de tancul care o tot amenința, îl răstoarnă într-o prăpastie. Primejdia însă rămâne. Câteodată, scenografia lui Daniel Răduță devine un „peisaj după bătălie” și zărim caschetele unor presupuși soldați pe care i-a înghițit lava unui vulcan. Câmpia verde din Călăuza lui Tarkovski fusese presărată cu mașini de luptă în care se deslușeau siluetele descompuse ale unor soldați care încercaseră să apere „Zona” de năvala „curioșilor” ce puteau periclita soarta omenirii. 

Femeia, aflăm la un moment dat, se iubise cândva cu un tânăr biciclist pe care l-au strivit șenilele tancului. Evocarea iubirii lor este și un imn de slavă adus dragostei care „nu cade niciodată”. Femeia, Copilul și Vaca rămân singurii supraviețuitori în acest ținut cu valențe de metonimie (parte pentru întreg), închipuind cosmosul populat cândva de om. Cu ei, ca într-o robinsoniadă, va reîncepe istoria. Dar nu oricum, pentru că, tot plimbându-se pe acel teren arid, pe dealurile împădurite din vecinătate (lui Dumnezeu i-au ieșit mai bine florile și copacii decât oamenii), Femeia descoperă o grotă. Acolo, odată ca niciodată, a viețuit un pustnic al cărui chip, sculptat într-un basorelief, se mai păstrează încă. Această „oază de sfințenie” trimite spre intrarea într-o nouă rânduială și suplinește „nevoia de cineva, Doamne, de cineva” (Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului). În ultima secvență, Femeia este înveșmântată în pânza albă - ca de mireasă - a unei parașute rătăcite, iar lumina ce o scaldă acum vine, parcă, dintr-o lume în care nu e nici întristare, nici suspin. Grota devine astfel un semn pentru nevinovăţia pierdută, pe care orice om o plânge în taină și uneşte pacea dulcilor tenebre ale pântecului matern cu pacea mormântului, acel acum şi-acel apoi al vieţii. 

Proiectat în 1993 la Cannes (în secțiunea „Un certain regard”) și premiat (cu Premiul Juriului) la Saint Raphael și (cu Marele Premiu, Premiul pentru interpretare feminină) la Costinești, Și va fi … anunță, cumva profetic, războaiele care aveau să înceapă imediat după destrămarea fostei URSS - în Transnistria, Cecenia, Abhazia, dar și în Balcani sau în Orientul Mijlociu. Și războaiele, încă neștiute, care au să vină. Am rămas de la filmul lui Valeriu Jereghi cu gândul la Războiul nu are chip de femeie, cartea Svetlanei Alexievici: „Omul se vede cel mai bine și se dezvăluie în război și, poate, în iubire. Până în adânc, în straturile subcutanate. În fața morții toate ideile pălesc și se deschide veșnicia, pentru care nimeni nu e pregătit. Trăim încă în istorie, nu în cosmos.”

Și va fi ... (Valeriu Jereghi, 1992)

ȘI VA FI … Cu: Maria Ploaie, Daniel Ionescu, Lunaia • Scenariul și regia: Valeriu Jereghi • Imaginea: Vivi Drăgan Vasile • Scenografia: Daniel Răduță • Costumele: Anca Răduță • Machiajul: Mircea Vodă • Montajul: Nita Chivulescu • Muzica: Liudmila Jereghi • Sunetul: MIhai Orășanu, Viorel Ghiocel • Directori film: Lucia Pavlovschi, Ion Mititelu • Regizor secund: Emil Slotea • O producție a Studioului Cinematografic Buftea • 1992. 

Q.E.D.

Când - nota bene - un preot ortodox afirmă că "Pintilie a scos țara la carnaval și a lăsat-o acolo, să ne spălăm pe cap cu ea în dimineața centenarului, când se va da cu ceață artificială și vor bate peste noi clopotele unei Biserici absente" (Ioan Florin Florescu, La moartea unui profet) e cazul să ne întrebăm dacă în 1989, atunci când s-a dat voie la credință, religie, biserică s-a și schimbat ceva. Dacă "lipirea" altarului absent (stricto sensu) din Balanța lui Lucian Pintilie (prin "legalizarea" credinței instituționalizate și a pluralismului religios) ne-a făcut mai puțini turmentați, mai puțini demagogi, mai responsabili. Întrebarea e retorică. Pintilie, probabil cel mai aspru comentator al mentalității românilor dintre toți cineaștii, a știut - la fel ca IL Caragiale - că ADN-ul nu se poate schimba cu una cu două. Ceea ce surprinde însă la filmele sale sunt semnele (aproape subliminale) prin care își mărturisește deopotrivă disperarea și ... nădejdea. În Balanța, biserica e "absentă", dar în Terminus paradis ea e tărâmul restaurării, locul unde Mitu și Norica își pun pirostriile, unde Norica va merge să-și boteze copilul, unde - Pintilie a spus-o direct, fără nicio metaforă - omul își vine în fire. Dimensiunea aceasta eshatologică din filmele sale rămâne să fie analizată, comentată, descifrată de spectatorii (cronicarii, teoreticienii, hermeneuții) care vor veni. Dacă, evident, nu sunt cu totul "eliberați" de orice are legătură cu Biserica. Dacă nu sunt îndeajuns de "progresiști" ca să înțeleagă butada lui Cristos Yannaras: "De multe ori, ceea ce numim Biserică este de fapt lume, iar ceea ce numim lume sălășluiește chiar în tinda Bisericii". Cu precizarea că aici, termenul "lume" are o conotație negativă, de "ținut al neascultării de Dumnezeu" (Monah Daniel Cornea).

Balanța - un film de Lucian Pintilie

Și încă ceva. Băieții din fotografia de mai jos - un primar, un preot de țară, câțiva securiști de la oraș aflați "în misiune", un doctor și o psiholoagă - ciocnesc paharele pentru femeia română - "mamă și amantă, adevărata minune a lumii". Pentru unirea-n cuget și simțiri pentru "ăl mai mare prost din lume: americanu‘". Pentru "poporul român" care a fost "scutul Europei" când occidentu‘ construia catedrale... De-a râsu‘-plânsu‘. Pintilie - spunea tot Pr. Ioan Florescu din Scoția - a fost un profet, iar profeții "apar în istorie atunci când popoarele se lasă manipulate și anexate de instituțiile puterii (de orice fel, inclusiv religioase), când conștiințele individuale sunt golite de orice bun-simț și umplute în schimb cu un amestec toxic de minciuni, clișee, lozinci și superstiții". Q.E.D. 

Balanța - scena parastasului

O vară de neuitat, în imagini (primo tempo)

Arca Noetică - Alba Iulia

Vasile Șirli - compozitorul Karamazovilor

Schitul Pătrunsa - biserica veche

Cristi & Gabriela Iacob aka Ivan & Katia

Viața ca o poveste @ Casa Artelor, TM

După 31 de ani 

1 + 1 = 1

A fost odată Mircea Veroiu

Mai întâi a fost propunerea lui Ioan Pavel Azap de a scrie o carte despre Mircea Veroiu (1941 - 1997) pentru Editura Noi Media Print, în colecția dedicată cineaștilor români. L-am luat în serios și, nu peste multă vreme, editorul Emil Stanciu mi-a dat undă verde. Proiectul a fost salutat și de către dascălul Titus Vîjeu, care a acceptat să scrie prefața volumului. Prietenul meu de o viață, Dan Voinea, a dorit și el să prelucreze unele poze pe care Irina Spirescu, cea care a realizat grafica pe calculator, le-a așezat în pagină. Iar Iosif Demian, Dinu Lazăr, Lucian Pârvulescu, Radu Corciova, Gabriel Kossuth, Nicolae Mărgineanu, Gabriela Iacob ș.a. m-au ajutat cu câteva fotografii din filmele lui Veroiu sau de pe platouri. Amicul Paul Slayer Grigoriu a realizat versiunea în franceză a textului prescurtat. Mihai Fulger m-a ajutat să văd Mânia - filmul lui Veroiu cel mai puțin împlinit, din cele terminate înainte de 1990. Le mulțumesc tuturor.
Să scrii despre Mircea Veroiu e, totuși, altceva decât să vorbești despre el. Desigur, dacă i-ai văzut filmele și chiar știi despre ce vorbești. Ușor nu e, mai ales că filmografia sa nu e una unitară valoric și, la fel ca în cazul lui Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Daneliuc sau Nicolae Mărgineanu, aparține și (sau mai ales) unui timp istoric ale cărui coordonate ideologice, politice, culturale etc. nu prea seamănă cu ceea ce trăim, în România, după 1990. (Alexandru Tatos e o excepție - a trecut la cele veșnice în 1990.) Am apelat și la o serie de comentarii, cronici, note, mărturii etc. (ale unor critici de film sau colaboratori apropiați: Ecaterina Oproiu, Valerian Sava, George Littera, Eva Sîrbu, Roxana Pană, Alice Mănoiu, Mircea Alexandrescu, Cristina Corciovescu, Eugenia Vodă, Tudor Caranfil, Bujor Râpeanu, Constantin Pivnicieru, Dan Pița, Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Ion Brad, Hortensia Georgescu, Nicolae Drăgan, Adrian Enescu, Leopoldina Bălănuță, Rodica Tapalagă, Claudiu Bleonț, Marcel Iureș, Mariana Buruiană, Călin Ghibu, Bogdan Burileanu ș.a.) apărute înainte și după 1990. Rezultatul: un portret subiectiv al unui regizor-poet înzestrat cu o sensibilitate audio-vizuală ieșită din comun, o călătorie prin lumea filmelor sale, de la proiectul colectiv Apa ca un bivol negru până la Femeia în roșu - trecând prin momentele de vârf: Fefeleaga, Mârza, Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela.
Evocarea regizorilor români nealiniați cinema-ului realist-observațional de tip ciné-verité este, cred, necesară și chiar dorită de cei ce știu că filmul românesc ante-1990 nu se reduce doar la Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Secvențe, Moromeții și altele asemenea. Încercările unora ca Liviu Ciulei, Victor Iliu, Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan, Dan Pița sau Mircea Veroiu, insensibili la "farmecului feroce al realului", oferă nu puține momente, secvențe și, uneori, filme întregi în care inefabilul, visul, imaginarul, amintirea (sau iluzia) sunt plămădite cu mijloace specifice filmului, la fel cum se întâmpla și se întâmplă încă în lumea mare - de la Méliès până la - știu și eu? - Jim Jarmush, trecând prin experiementele lui Orson Welles, Dreyer, Mizoguchi, Ray, Kurosawa, Paradjanov, Fellini, Bunuel, Menzel, Forman, Zanussi ori Tarkovski. Și încă mulți alții. Iluzia lipsei de iluzii este, până la urmă, una din micile ironii ale vieții de cineast. Sau de cinefil.  

Lucian și Gibarian

Gibarian este savantul din Solaris pe care Kris nu-l mai prinde în viață (pentru că s-a sinucis) când ajunge pe planeta ca un „imens ocean gânditor”. Îi lasă acestuia un mesaj video spunându-i că îi pare atât de rău că a ajuns prea târziu. „Nu e nebunie, Kris. E mai de grabă o problemă de ... conștiință.” Dar, spre mirarea cinicului și pragmaticului Sartorius, Gibarian vrea să fie îngropat în pământul planetei care i-a dat viață, în loc să fie incinerat și aruncat în spațiu. „De ce să vrei să fii îngropat în pământ? Doar ca să ajungi hrană pentru viermi?” - se întreabă, intrigat, Gibarian...

Solaris

M-am gândit la acest episod din filmul lui Tarkovski când am aflat despre, cum se spune, adormirea întru Domnul a cineastului Lucian Pintilie. Îngrijit în ultimii ani de Marie France Ionesco, regizorul român a avut parte de o îngropăciune după rânduiala Bisericii. El, care - în teatru și film - dăduse o remarcabilă operă în care, așa cum observa Pr. Ioan Florin Florescu în articolul său La moartea unui profet, Biserica este absentă. Absentă dar ... terminus paradis. Cum însuși Pintilie mărturisește, în materialul bonus din ultimul DVD apărut în box-ul Pintilie Cineast, referindu-se la filmul său din 1998, Terminus paradis.

Într-o vreme a tuturor posibilităților ultraliberale, când legea o face acel Pointed Man din The Point (Oblio), care arată spre toate direcțiile, intelectualul și artistul Lucian Pintilie - spre deosebire de apropiații săi Liviu Ciulei și Clody Berthola - are parte de cumințenia „conservatoare” a slujbei de îngropăciune oficiată de un preot ortodox care îl conduce pe ultimul drum și rostește cele cuvenite înainte ca trupul să-i fie înghițit de pământ. Miracolul, cum ar veni, nu țin defel de hocus-pocus, de paranormal, ci - așa cum le spune preotul celor doi sceptici din mediu-metrajul lui Radu Jude, O umbră de nor - de îmbisericirea minții, de cultivarea conștiinței ecleziale. Până în pânzele albe.

Lucian Pintilie (1933 - 2018)

Lucian Pintilie: „Cred în critica de grup”

„Comunicarea unui artist este expresia matematică a unor determinări (chimice, impresii din copilărie, frustrări, iluminări, șocuri etc., etc.). prin natura lui, acest univers comunicat este limitat și subiectiv. Unghiul de deschidere a acestui univers poate fi mai mare sau mai mic; niciodată el nu atinge 360 de grade, cum îl atinge Shakespeare, dar noi vorbim de felul cum respirăm normal sub un copac, nu de explozii cosmice. 

În zona acestei comunicări, în zona acestei fâșii luminoase intră un număr de oameni determinați, purtând pe umăr același semn ca al artistului. Între ei e o complicitate a sentimentelor și senzațiilor. Nu cunosc nimic mai frumos pe lumea asta decât iradierile pe care le produc într-o discuție oameni cu spiritualitatea marcată de același semn. Nu cred în polemică. Decât în polemica cu semenul meu. Prostia mea, eroarea mea mi-e foarte greu să le comunic în afara zonei mele. E adevărat că sistemul de întrepătrundere a zonelor e foarte complicat, că luminile sunt difuze și se amestecă și că mai presus de orice nu există nicio ierarhie a zonelor. În clipa în care așteptăm anarhia imixtiunii, groaznica, dezolanta, neagra anarhie a imixtiunii. 

Criticii, fiind și ei oameni înainte de orice, se încadrează și ei într-una din aceste zone. Cred în obiectivitatea criticii și mi se pare legitimă și armonioasă înregimentarea după opinii, legalizarea fanatismului, acceptarea ideii de înțelegere limitată nu în profunzime, ci în extindere. Atâta rveme cât nu există un instrument științific de analiză obiectivă (să fie oare structuralismul? mă întreb eu incult și suspicios) mi se pare foarte frumos, foarte loial, mărturisesc, de a face critică de grup (vezi „Cahiers du Cinéma!”). Când se stabilește o linie Rosselini-Bresson-Godard, Fellini e în afară, chiar dacă admitem că e genial. Eu care am în mine o groaznic de sentimentală tendință eteroclită, aspir, la o asemenea intransigență. Cred în critica de grup, iar dacă într-o zi toată lumea mă va lăuda fără excepție, înseamnă că unghiurile ființei mele s-au deschis considerabil sau sunt mort de mult, ceea ce e mai probabil.”

Lucian Pintilie - Cinema, 12, 1967

Lucian Pintilie (1933-2018)

Scurtă întâlnire

Într-un fel, strădania unui dascăl (care-și face meseria din chemare, nu din interese mercantile) se aseamănă mult cu dăruirea Călăuzei din Stalker, filmul lui Tarkovski din 1979, tradus în română prin Călăuza. Când e întrebat de cinicul (și blazatul) Scriitor dacă a văzut vreodată un om fericit, apostolul fericirii din apologul tarkovskian îi răspunde că nu știe dacă cei pe care îi duce în Zonă, în Camera Dorințelor, se întorc de acolo fericiți. Pur și simplu nu-i mai vede niciodată. Ca dascăl, se întâmplă să te reîntâlnești cu unii din foștii tăi elevi. Cu încă și mai puțini ajungi să schimbi o vorbă-două. Dacă nu te-ai schimbat atât de tare încât să arăți de nerecunoscut sau dacă fostul elev mai simte nevoia să te salute, să intre în vorbă cu tine. Uneori îți amintești doar vag chipul și numele celui care te oprește din drum să-ți amintească de anii săi de liceu, că i-ai fost profesor etc.

Stalker 

Zilele trecute a venit spre mine un fost elev de-al meu care, cred, a absolvit liceul cu cel puțin zece ani în urmă. Îmi spune că s-a gândit mult în toți acești ani la - mai ales - informațiile pe care le dădusem elevilor mei despre altceva decât obiectul de studiu propriu-zis (limba engleză): filme, muzică, literatură. Cu vreo două zile înainte de reîntâlnirea noastră, îmi spune, a revăzut Concurs,  filmul lui Dan Pița din 1982 despre care le voi fi vorbit și pe care, poate, l-am proiectat la școală. Mi-a vorbit apoi despre muzica lui Adrian Enescu din Concurs, despre Tarkovski. După care nici n-a mai fost nevoie să mai spună nimic. Era deajuns: numise jumătate din întâlnirile mele cruciale din liceu, pe care încercam să le transmit mai departe celor care erau liceeni în primii cinci ani din mileniul trei. Acum mi s-ar părea de neconceput să vorbesc liceenilor (cel puțin, celor de la școala unde am predat) despre Concurs și Călăuza. Curios cum avea să se deteriorze, progresiv și galopant, entuziasmul și cumințenia elevilor în nici zece ani. Ce va fi peste 5-10-15 ani, când Ioan și Simeon vor fi și ei liceeni? Ce-o să se aleagă de școală, de dascăli - câți or mai rămâne în învățământ? Mi-e tot mai clar că dragonul vremurilor prezente e infinit mai anevoios de păcălit decât fantomele din trecut. Chiar și dascălul care vrea să spună ceva elevilor abia își face auzită vocea în babilonia globalistă. În tranziția anterioară integrării europeane era, parcă, mai ușor. Acum, toată informația după care altădată scormoneam ani întregi, o purtăm cu noi în stickuri, în mini-hard-uri și smart phones. Mai greu e găsit o călăuză care să aibă disponibilitatea, entuziasmul și răbdarea să-ți arate cum să răzbești prin hățișul de linkuri, site-uri și imagini care de care mai ademenitoare...

Concurs

Bâlciul derizoriului - Norul cu pantaloni

Am ajuns la Norul cu pantaloni pentru că, în regia lui Kokan Mladenovic, mai văzusem - pe scena Teatrului Maghiar de Stat Timișoara (TMT) - Opera cerșetorilor, Sonetul 66 și Yami District.

Montările lui Mladenovic cu tematică socială divulgă o preocupare - la modul cel mai înalt - față de efectele utopiei asupra omului, față de necesitatea „revoluției”. Norul cu pantaloni - spectacol al Teatrului „Kostolanyi Dezso” din Subotica (Serbia ) și jucat la TMT în cadrul Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara ( TEZST) - nu face excepție. 

Ceva mai puțin „minimalist” decât Yami, Norul e un cocktail de pantomimă, burlesc, musical, autoironie, meditație pe seama teatrului social actual și a condiției actorului distribuit în aceste piese, a limbajului licențios folosit în aceste montări și - în general - a „libertății de expresie” - a regizorului, și actorilor, a relației dintre artist și putere. Printr-un „meta-discurs”, actorii (trei actori și trei actrițe) vorbesc (auto)ironic despre privațiunile meseriei lor (ca în uvertura Operei cerșetorilor, ca fetele din Yami District), personajele lor închipuie o omenire care, de bună voie și nesilită de nimeni și de nimic altceva în afara somnului rațiunii, se lasă prinsă în robia societății „postcreștine”, „postmoderne”, „consumeriste” (Yami District, Sonetul 66, Norul cu pantaloni). Societatea nu are legi pentru că Partidul (comunist, unic) este el însuși legea și cine nu i se supune e oprimat. Aici, Sonetul 66 e mai conotativ, mai poetic, în vreme ce Norul e mai denotativ, mai puțin alegoric. În Norul, mesajele despre revoluție trimise de Maiakovski în 1909 sunt citite, pe scurt, la intervale regulate. Ele se repetă, ca un leit-motiv, ca versurile Sonetului 66 sau ca lozinca „Nu suntem la fel!”, care e esența replicilor din Yami District. 

Una din scenele Norului are ca temă „pâinea noastră (uscată) cea de toate zilele”. Care nu mai e „pâine spre ființă”, ci un produs de consum căruia fantezia dramaturgiei (Goli Kornelia) îi conferă cele mai neașteptate funcții. Care nu mai au nimic de a face cu comunicarea, cu marcarea prezenței nevăzute a Celui care - în chip tainic, sacramental - se vrea mereu printre oameni și în mijlocul lor. Și m-am gândit, involuntar, la pâinea care - ca o mană cerească, ca o ploaie - se revarsă asupra personajelor din Buzunarul cu pâine, piesa lui Matei Vișniec montată recent la Teatrul Maghiar din Timișoara. Acolo ni se dă de înțeles că putem muri cu aceste merinde cerești lângă noi dacă nu recunoaștem în cel care ni le-a dat pe stăpânul nostru cel mult milostiv. Dacă, altfel spus, nu mai știm să-i slujim, să-i aducem ofranda noastră de mulțumire. Lumea, pare a spune Kokan Mladenovic, este acum - prin desacralizare - un bâlci al derizoriului. Pâinea, care altădată era semnul vieții înseși („pâinea întru ființă”) e acum folosită pe post de ghips, de minge de football, de pantofi, de armă (pentru că s-a făcut tare ca piatra). 

Spectatorii sunt întrebați, iar și iar, dacă au „vână” ca să se revolte ori dacă n-au decât un „nor în pantaloni”. Dar însăși ideea de revoluție e „deconstruită” și dată în vileag drept o șarlatanie. Ceea ce pare pledoarie pentru „bun comun” sau pentru revoluție ce duce la o „lume nouă” nu e altceva decât expresia unor frustrări individuale, a unor răfuieli personale (de familie, de grup), nicidecum un gest dezinteresat, umanitar. Prin urmare, tot ce avem de făcut e să renunțăm la ochelarii roz, de cal, prin care ne amăgeam că privim lumea așa cum nu e în realitate. Iar aici, teatrul lui Mladenovic - o necruțătoare oglindă a societății, ca-n vremea lui Shakespeare - are un cuvânt greu de spus: libertatea pe care - cu neobosit „avânt revoluționar” - o tot scandăm, e un dar de care nu suntem conștienți și cu care nu știm ce să facem.  

Yami District - ... and no religion, too

Am ajuns la Yami District (o producție Think Tank Studio, Serbia) pentru numele regizorului -  Kokan Mladenovic. Mai văzusem, în regia lui pentru TMT (Teatrul Maghiar Timișoara), Opera cerșetorilor și Sonetul 66. De data asta, Mladenovic părăsește anvergura poematic-alegorică în favoarea unei perspective pseudo-documentare și minimaliste. Preocuparea pentru efectele globalizării, pentru consumerism și corporatism, se regăsește și aici. Și pentru o omenire în derivă care a uitat de rostul său, de întemeierea sa, de tot ceea ce o face vrednică de numele de om. 

Tot greul cade pe umerii actrițelor Isidora Simijonovic, Jelena Graovac, Nina Neskovic, aplaudate frenetic și îndelung la final. Fiecare din ele este exponenta unei țări din fosta Iugoslavie (Serbia, Croația, Bosnia) - celelalte (Slovenia, Macedonia, Kosovo, Muntenegru) nefiind ilustrate de textul Milenei Bogavac. Greu de primit dacă ai convingeri naționaliste (de un fel sau altul), Yami District poate fi redus la un vers din hit-ul lui John Lennon: „...and no religion, too”. Una din supra-temele sale e tocmal felul în care religia, în loc să unească (etimologic, religare se traduce prin restaurarea legăturilor vătămate cu semenii, cu natura, cu Dumnezeu), produce dezbinări. Așa cum - chiar dacă diferențele între sârbi, croați și bosnieci sunt doar de ordin cultural, nu și genetic - naționalismul extrem produce iremediabile și catastrofale dezbinări. 

Buzunarul cu pâinea noastră cea spre ființă

De dimineață am terminat de citit lui Theodor din Moby Dick (varianta în engleză, prescurtată) și mi-am amintit de balenele din Stigmatul Casandrei de Cinghiz Aitmatov a căror sinucidere în masă e o reacție la tot ce se întâmplă pe pământ. Mai exact, la dezumanizare. Seara, alături de vreo 40 de spectatori, în sala Studio a TMT, descopăr o piesă de Matei Vișniec pe aceeași temă (și în imediata vecinătate a lui Beckett, cel din Așteptându-l pe Godot): Buzunarul cu pâine. Doi bărbați nu se pot hotărî să salveze un câine pe care îl cred căzut într-o fântână (și căruia îi aruncă, dintr-un buzunar, bucățele de pâine). „Dacă s-a sinucis?” - întreabă unul din ei. „Animalele nu se sinucid!” - îi răspunde celălalt. „Ba da, balenele se sinucid!” (Iar balene!)
Câteva lucruri desprind din această meditație tragi-comică montată de Kiss Attila și Molnos Andras Csaba - actori din trupa TMT și interpreții piesei. Mai întâi și mai la urmă, că - fără să observăm ori fără să ne pese - bun este Dumnezeu, cel ce-și revarsă asupra noastră, din cer, de undeva, mana - aici sub formă de pâine. Noi însă nu băgăm de seamă și ne purtăm asemenea câinelui care - în absența puterii de a-și recunoaște Stăpânul - poate să moară (și chiar moare) cu mâncarea (mana) alături. Pentru că nu înțelegem că doar atunci pâinea primită este spre ființă: când știm că e un dar. La finalul acestei tragi-comedii absurde (scenografia, minimalistă: Albert Alpar), peste cei doi bărbați cade din cer - în acordurile apoteotice ale muzicii electronice scrise de Cari Tibor - pâine. Pâine ca o mană. Absurd, cum ar veni, este nu cel ce aduce prinos de recunoștință Celui care îi dă viață, ci tocmai cel care primește cu indiferență viața ce-i este oferită în dar. Absurdă nu este înțelepciunea vieții (frica de Stăpânul care - minunea minunilor - ne iubește), ci ramolirea memoriei, nerecunoștința. Între aceste lucruri de început și de sfârșit, vorbe, vorbe, vorbe. Și nicio faptă. Teoretizări aride, suspiciuni, și filosofări din puțul gândirii despre alienare, despre animalele (cândva) domestice care nu mai vor să stea în preajma omului. Și totuși, mana cerească (pâinea cea de toate zilele) cade și peste omenirea alienată, care nu-și mai știe rostul pe pământ. Buzunarul cu pâine este, de fapt, cerul. Iar omul e om în măsura în care înțelege și trăiește acest adevăr.

Buzunarul cu pâine (TMT, 2018)

Ca o mană cerească sunt și spectacolele văzute în ultimii doi ani la TMT: Opera cerșetorilor, Pace în Itaca, Incendii, Sonetul 66, Wiener Walzer, Ultima mutare, Dancer in the Dark, Rabenthal, Exit, Crăiasa zăpezii. Care este motorul (combustibilul) nevăzut al acestui „stat în stat”? - mă întreabă câțiva amici care abia acum îl descoperă. Nu știu ce să le răspund. Poate - îmi spun - o cuvenită înțelegere a sursei care îl hrănește. Poate că - toți și fiecare în parte - știu cum să-și folosească spre zidire, iar nu spre surpare, talantul primit în dar. Poate un fel aparte de a înțelege - fără să trișeze - respectul de sine, respectul față de meserie și respectul față de spectatori. Un lucru e sigur: actorii de aici trăiesc și se dăruiesc scenei asemenea personajelor din Ultima mutare: fără niciun fel de rest, până la capăt.

P.S. A doua zi după vizionarea Buzunarului cu pâine (la premieră), găsesc în rânduiala Bisericii, la pericopa evanghelică a zilei de după praznicul Slăbănogului de la Vitezda, acest text (Ioan 6. 55-58): „Că trupul Meu adevărat este mâncare, și sângele Meu adevărat este băutură. Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el. Precum M-au trimis pre Mine Tatăl cel viu, și Eu viez prin Tatăl; și cela ce Mă mănâncă pre Mine, și acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care din cer s-a pogorât, nu precum au mâncat mana mărinții voștri, și au murit; cela ce va mânca pâinea aceasta, va fi viu în veac.”

Știință și conștiință

Stlaker (Andrei Tarkovski, 1979)

A doua întâlnire cu academicianul Basarab Nicolescu a fost prefațată de naiul lui Theodor. Cântecul de leagăn și Hora ca la caval (învățate de la prof. Mădălin Luca) au deschis expoziția din holul Muzeului de Artă, unde un grup de studenți cu dascălii lor arhitecți (Diana Belci, Eugen Vaida) au prezentat stadiul la care au ajuns cu restaurarea casei părintești din satul Topârcea a Părintelui Teofil Părăian. Apoi lumea s-a mutat în sala barocă, unde Theodor (îndrumat de prof. Aida Marc) a cântat la pian partea a doua și a treia din Sonata lunii de Beethoven. Academicianul Basarab Nicolescu a punctat, și de data aceasta, foarte bine: cuvântul evoluție ar trebui să fie inclus în miezul oricărui dicționar. (Însă, nota bene, evoluție, nu progres, care e un construct ideologic.) Părintele Mihail, în numele Bisericii Ortodoxe, și-a exprimat  rezervele față de noțiunea de evoluție, față de teoria lui Darwin (pentru multe voci ortodoxiste, o blasfemie). Poziția d-lui Nicolescu mi se pare pe cât de directă, pe atât de necesară: „Nu există un punct de vedere ortodox. Unul, mereu același, monolitic. Pentru că există destui ortodocși în occident (și nu numai)  - „nu dau nume, pentru că e posibil să nu-i curtați, pe aici” - care gândesc și se exprimă altfel. Și încă ceva: „Când spui că Dumnezeu a spus așa și pe dincolo, nu cumva tu spui asta?” Cum ar veni: Dumnezeu e un vehicul (sau un paravan) pentru propria ta ideologie. Ori dl. Nicolescu îl evocă mereu pe Pr. Teofil, Părintele Bucuriei, care chiar era o prezență, o lumină vie, nicidecum o lozincă. Mă gândesc, apoi, câți din contestatarii lui Darwin l-au citit pe Darwin. Și mă mai gândesc la Olivier Clement, teologul ortodox citat (și prețuit) de dl. Nicolescu: „Reacția cea mai firească față de blasfem este îmbunătățirea vieții liturgice personale”. Pentru că, spunea cu o seară înainte distinsul academician, oamenii nu vor fi judecați la grămadă, „în societate”, ci personal. (Dumnealui spunea: „individual”.) Da, numai că asta e cel mai greu de purtat: judecata personală. Ține de libertatea cu care - ca oameni - am fost înzestrați. Dostoievski, Albert Camus: omul e condamnat la libertate, dar poate oare suporta această povară (sau - vezi Stalker - acest dar)? Cinghiz Aitmatov: „Din nenorocire, puțini vor să înțeleagă că toate necazurile se trag din faptul că noi, oamenii, ființe raționale, nu facem decât să ne fofilăm, doar-doar vom scăpa de răspundere, oricare ar fi prețul plătit și în ciuda a câte se întâmplă. Pentru viața mutilată în permanență găsim o mulțime de justificări, fără să deosebim răul de bine și fără să ne fie câtuși de puțin frică, doar ca să ieșim basma curată. Nu există pe pământ un alt purtător al răului decât noi înșine, oamenii. Și totuși, fiecare vede sursa răului în celălalt, în afara sa, în afara grupului său, a castei, a națiunii, a statului și mai departe, a rasei, a religiei, a ideologiei. ”

Acad. Basarab Nicolescu

Ascultându-l pe Basarab Nicolescu mi-am amintit de futurologul din Stigmatul Casandrei (de care rădeau prietenii săi apropiați, pentru că „e credincios și în somn”) același Cinghiz Aitmatov: „Omul n-a fost creat de la început să fie integru și moral, urmărind constant idealul etic, binele. În niciun caz n-a fost vorba de așa ceva. Pentru asta el trebuie să se străduiască neobosit, să-și întărească sufletul punându-l la încercare de fiecare dată, cu fiecare nouă naștere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la idealul cu neputință de atins. Totul în om trebuie orientat spre acest lucru. Numai atunci e om.” Iar profețiile sale mai degrabă sumbre despre viitorul omenirii mi-au amintit de cugetarea amară a personajului din Stigmatul Casandrei: „Oricâte realizări științifice și tehnice am avut, am rămas și, din păcate, rămânem pentru totdeauna aceleași fiare care-și devorează semenii. Totul duce la ruină și, cu cât se merge mai departe, cu atât e mai cumplit, cu cât suntem mai puternici din punct de vedere tehnologic, cu atât mai înșelătoare sunt rătăcirile noastre, chinul nostru și abuzurile noastre.” Este o variațiune pe aceeași temă a sfâșierilor din Solaris și Stalker: între știință și conștiință se cască o prăpastie tot mai mare, de netrecut. Iată ideea centrală cu care am rămas de la cele două conferințe „Viața între rațiune și credință”: răspundem, ca oameni (încă o dată: personal, nu colectiv), pentru armonia vieții și pentru desăvârșirea ei. Inclusiv pentru gândurile și faptele noastre. (Părintele Tadeu: Cum îți sunt gândurile, așa îți este viața.) Ce mai presupune armonia? Să-ți înfrângi spiritul desfrânat, să te lupți cu el. Este asceza oferită în dar omenirii deopotrivă de futurologul și de „călugărul” din Stigmatul Casandrei. Și, convertind în muzică această dezbatere de idei despre „transumanism”, despre - vezi replicanții din Blade Runner - roboții care sunt tot mai asemănători omului (și invers: despre oameni tot mai robotizați), Theodor a încheiat ediția a noua a conferințelor în memoria Pr. Teofil (moderată de Claudiu Mesaroș, organizată de Emanuela Ciocan) interpretând la pian piesa lui Vangelis, „Memories of Green”,  din ... Blade Runner.

Evanghelia transumanistă și evlavia populară

Seria de conferințe, pe teme culturale, în memoria Pr. Teofil Părăian (✝ 2009) a ajuns - în Timișoara - la ediția a noua. Anul acesta, conferința inaugurală (moderată de conf. univ. dr. Claudiu Mesaroș) a avut ca temă „Informația naturală, informația spirituală și terțul ascuns”. Invitat: academicianul Basarab Nicolescu. Nu s-au depănat amintiri, nu s-au ținut cuvântări didacticist-moralizatoare, nu s-a vorbit în duhul „evlaviei populare”, astfel că publicul nu a fost prea numeros în amfiteatrul Facultății de Medicină. La urmă, unii teologi și preoți i-au adresat vorbitorului niște întrebări cam „pe lângă”. În câteva rânduri, Basarab Nicolescu a trebuit să scurteze logoreea celor care - sfătos și savant - se pregăteau să încropească o mini-conferință: „Întrebarea, vă rog. Știu despre ce am vorbit.” Unii, prin întrebările lor, lăsau să se înțeleagă că mintea le-a stat în cu totul altă parte, vreme de 50 de minute, dacă - suav, candid - cereau lămuriri despre lucruri explicate clar și coerent în timpul conferinței.

Solaris

Despre ce a vorbit Basarab Nicolescu? Despre necesitatea unei colaborări între știință și religie în numele dimensiunii paradoxale (armonia contrariilor) a existenței omenești. Despre „evanghelia transumanistă”, „singularitatea tehnologică” (generată de „construirea autonomă a unor mașini mai inteligente și mai puternice decât ele însele”) și „superinteligența” sau „explozia de inteligență” care tinde să-i întreacă pe toți oamenii de azi în materie de control și înțelegere. Dincolo de această „singularitate esențială în istoria rasei umane”, existența umană, „așa cum o cunoaștem, nu va mai putea continua”. Astfel, „nu va mai exista distincție post-singularitate între om și mașină”. Cât privește transumanismul, el „va transforma tot mai mult ființa în mașină, iar mașina va deveni tot mai umană”. În epoca „terorismului fundamentalist” (Steinhardt), transumanilor (Steinhardt: „purtătorilor de revolver”) li se vor adăuga, într-un viitor nu foarte îndepărtat, „vechii umani” (Steinhardt: „iobagii”). Care, inevitabil, „vor fi servitorii transumanilor”. Unde anume se află în gestație noul „antihrist” al „evangheliei transumaniste”, un „Dumnezeu-proteză” (anticipat de Freud, încă din 1930)? Fiind „invizibil”, „complet necunoscut, pentru că nimeni nu-i va putea vedea chipul” și „răspândit în toate rețelele informatice”, el se plămădește în chiar „pântecul electronic al pământului”. Și încă ceva: acest Satana „va fi indestructibil, căci ființele umane vor fi incapabile să-i pătrundă algoritmii. Doar distrugerea completă a Pământului îl va putea distruge.”

Călăuza

Fragmente din informația pregătită de Basarab Nicolescu se regăsesc în literatura și filmul ce problematizează relația dintre știință și conștiință, rolul responsabilității individuale, efectele hipertehnologizării și mecanicizării vieții omului. De la Metropolis, Fahrenheit 451, Blade Runner și Arrival până la Solaris și Călăuza, trecând prin O zi mai lungă decât veacul și Stigmatul Casandrei de Cinghiz Aitmatov. Ele și încă multe altele invită spectatorii / cititorii să reflecteze la aceste teme, să-și revizuiască opțiunile și modul de așezare în modernitate. Reacțiile (și întrebările) unora din sală vizau mai degrabă politica struțului și o atitudine ortodoxist-triumfalistă de factură ideologică: așa ceva (o realitate atât de îngrozitoare, de întunecată) nu există și nu va ajunge până la noi. Și, chiar dacă ar exista, noi știm cine e lumina, calea și viața. (Oricum, tot e bine: nu l-au întrebat pe vorbitor - direct, fără ocolișuri - dacă a semnat petiția CpF.) Basarab Nicolescu însă invită la exersarea (și cultivarea) lucidității și recomandă o carte în curs de apariție și în România: Transumanismul decriptat - Metamorfoza vasului lui Tezeu (autor: Preot Jean Boboc, din Franța). O doamnă care a încheiat sesiunea Q & A, se întreba, oarecum retoric, de ce oamenii de știință au două fețe. De ce descoperirile științifice sunt, și ele, cu două fețe. „Dar totul în viață e cu două fețe!” - a răspuns vorbitorul. Contează, cum ar veni, cine și - mai ales - cum citește. Și, nu mai puțin, cum deslușește prezența crucială (și „supra-firească”) a „terțului ascuns”.