Receptarea unui film ca Sieranevada în sălile de cinema din România anului 2016 mă face să cred că nimic nu s-a schimbat - în esență - față de acum 100 de ani, când apărea un film ca Intoleranță de D.W. Griffith. (Urmat de altele asemenea, începătoare de limbaj cinematografic: Ultimul dintre oameni, Cetățeanul Kane, Persona, Meandre, Stalker și câte altele...) Aceeași lipsă de pregătire (deși materiale informaționale, promoționale, există), aceeași dificultate de a urmări o poveste care nu e nici vodevil, nici acțiune cu senzații tari, nici romantism leșinat. Decalajul enorm dintre propunerile autorilor de filme de azi (iar Cristi Puiu este un autor vrednic de toată atenția) și așteptările / prejudecățile / comoditatea publicului de film ridică un îndreptățit semn de întrebare: pentru cine se mai fac astfel de filme? Dar ne putem întreba la fel de bine: câtă vreme se vor mai face astfel de filme? când asediul filmelor conservă (asupra mallurilor, televiziunii, internetului) va fi complet biruitor, fără să mai lase loc unor proiecții cu povești bizare ce nu ascultă de șabloane, ci invită la reflecție, la analiză? Preotul jucat de Valer Dellakeza spune lucrurilor pe nume: omenirea se învârte necontenit în cercuri și se lasă păcălită ba de una, ba de alta, pierzând din vedere esența și risipindu-se în o mie de fleacuri. Englezii numesc asta missing the mark. Adică rătăcire, pierderea sensului, ratare. Iar noi (spectatori, laolaltă cu personajele filmului adunate în sufrageria de bloc unde se făcea pomenirea celui plecat la odihna veșnică, iar la urmă, când se rostea „Hristos a înviat!”, pe cineva din spatele meu l-a pufnit râsul) ne uităm la personajul preotului ca la urs (așa cum se uitau la un alt preot, jucat de Alexandru Dabija, personajele din O umbră de nor, scurt-metrajul lui Radu Jude) și nu pricepem o iotă. Tanti Evelina, baba comunistă („Nușa, tu ai înțeles ceva din ce-a zis popa ăsta, că eu n-am înțeles nimic?...”) suntem chiar noi.
Cristi Puiu și Valer Dellakeza |