Filmele şi
cinematograful în general au ajuns, pentru mine, un lux. Nu mă refer la
preţurile de la Cinema City (cu tot cu chips, juice, pop corn etc.), ci la ocaziile
rarisime în care un film „de autor” intră în programul alcătuit de gospodarii, cinici
şi ultrapragmatici, ai sălilor cu pricina. Aşa cum m-am întrebat, la sfârşitul
lui octombrie 2012, ce caută la cinema un film ca După dealuri, mă întreb acum, după ce tocmai am văzut, Poziţia copilului (care a primit doar o
reprezentaţie pe zi), ce legătură este între acest film şi celelalte (aproape
invariabil made in USA, producţii ale anului în curs) din programul ultimilor
cinci-zece ani. Acelaşi răspuns: Cu extrem de puţine excepţii, niciuna.
***
Am aşteptat
filmul lui Călin Netzer, m-am bucurat pentru premiul de la Berlin („Ursul de
Aur” 2013), m-am bucurat să-l văd într-o sală plină. Dar, ghinion: în timpul
proiecţiei m-a prost dispus o migrenă cumplită, drept care sunt hotărât să-l
revăd cât de curând. Hotărât lucru: Poziţia
copilului este un moment de sărbătoare pentru filmul românesc şi poate sta
alături de reuşitele lui Iliu, Marcus, Ciulei, Săucan, Pintilie, Piţa, Veroiu,
Tatos, Daneliuc, Demian, Mărgineanu, Tănase şi, mai recent, Mungiu, Puiu,
Porumboiu sau Anca Damian (Crulic).
***
În câteva rânduri,
am avut în ultima vreme neinspiraţia de a mă întinde mult prea mult la discuţii
pe marginea filmului lui Mungiu (După
dealuri) cu câţiva cunoscuţi sau necunoscuţi. Timp pierdut. Nici nu ştiu
(competiţia e destul de strânsă) care din cele două „tabere” e mai simpatică,
mai plăcută, mai puţin iritantă: cei cu mintea secularizată, care văd în acest
film doar „înapoierea” şi „aberaţiile unor practici religioase medievale” sau
cei cu mintea îmbisericită, dar victime ale ispitelor de-a dreapta, care – partizani
ai tabu-urilor – pretind că ştiu cel mai bine cum trebuie să (nu) se mişte şi
ce trebuie să (nu) spună personajul unui preot ortodox dintr-un film ş.a.m.d.
***
Praznicul Înfricoşătoarei
Judecăţi din acest an mi-a revelat, încă o dată, esenţe despre care – atunci
când încă nu mă port cu prezenţă de spirit faţă de cârcotaşii de-a dreapta sau
de-a stânga – uit. Astfel, ceea ce contează, îmi spun, este redobândirea seninătăţii
pierdute, a sentimentului de frăţietate, iar nu o mică gâlceavă cu unul sau cu altul.
În fond, neînţelegerile sunt – şi nu de ieri, de azi – mai ales o problemă de
limbaj. Lumea modernă a pustiit rostirea de sens. Cuvintele aleargă,
descărnate, de la o gură la alta, de la o ureche la alta. Iar atunci când spui
„Taină” sau „Dumnezeu” sau „Biserică” eşti automat privit cu circumspecţie de
cei care n-au „gustat” şi n-au „văzut”. De cei care îşi închipuie că ştiu
destul (şi chiar mai mult decât şi-ar fi dorit) despre – spun ei – „instituţiile-cluburi”
şi funcţionarii lor, despre aranjamente şi matrapazlâcuri. Pe undeva îi
înţeleg. Sunt astenizaţi de pioşenia agresivă a celorlalţi, de spiritul
fariseic, de grobianismul manifestărilor – exterioare, zgomotoase, groteşti – de
evlavie ale unor VIP-uri. E o anumită doză de adevăr în ceea ce spun, în
„revolta” lor. Dar uită (sau n-au aflat încă) esenţialul: la urmă nu se numără
nici „revolta”, nici „reforma”. Cât despre aceasta, ea începe – printr-o „logică răsturnată” – cu
sinele propriu:
când fiecare suflet pe
pământ
va fi cuprins de sfânta
datorie
că patria începe-n trupul
său
şi creşte-n ceilalţi în
armonie
(Ioan Alexandru)
 |
| Icoana Înfricoşătoarei Judecăţi |
