Un fotograf macedonean de succes, anjgajat al marilor
agenţii internaţionale de presă, este mistuit de dorul de casă şi renunţă la
confortul occidental din Londra (în care s-a refugiat la începutul anilor 80)
pentru a se întoarce în satul natal. Acolo vrea să moară, acolo vrea să mai
trăiască – atât cât îi va mai fi dat – fără nicio condiţionare materială şi ideologică.
Pe la mijlocul anilor 90, o serie de filme din
fosta Iugoslavie (Underground; Pretty Village, Pretty Flame ş.a.) au
ca temă principală sângeroasele conflicte inter-etnice din Balcani. Tot pe
atunci, Milcho Manchevski (scenarist şi regizor, dar şi fotograf, autor de
literatură de ficţiune şi jurnalist) face senzaţie în festivaluri (în Italia,
Argentina, SUA, Suedia, Brazilia, Polonia) cu Înainte de ploaie, un debut sofisticat în care desluşim, acum,
marca stilistică din Babel: trei
poveşti („Cuvinte”, „Feţe”, „Imagini”) care se întrepătrund. La primul nivel,
acest puzzle cu o pronunţată
încărcătură poetică (conferită de soundtrackul grupului „Anastasia”, de o scenografie şi de sonorităţi vrednice de
subiect) este o mărturie a tragicei neputinţe omeneşti în faţa războiului. Critica
„progresistă” nu a scăpat ocazia să arate că religia (fanatismul religios) este
cauza tuturor atrocităţilor.
La un nivel mai profund însă, ochiul atent
poate observa şi o anumită duhovnicie care scapă, în general, privitorului
grăbit. Există, e drept, scene de violenţă – atât în „primitiva” Macedonie, cât
şi în „civilizata” Londră. Se ucid, fără nicio urmă de milă, fraţii între ei.
Se ucid, la fel de nemilos, şi „triburile” adverse care par să fi aşteptat doar
un semn pentru a da frâu liber violenţei. Şi totuşi, în mijlocul acestor măceluri
mai dăinuie, ca o oază, existenţa unei obşti monahale dintr-o mănăstire ortodoxă.
Acolo, un tânăr macedonean se nevoieşte să-şi respecte votul tăcerii,
autoimpus. Şi – în taină, dezinteresat – asemenea personajului titular din Nazarin, oferă găzduire unei fete
albaneze. Curând, fapta sa nobliă va fi deconspirată şi, împreună cu fata, este
alungat din mănăstire.Pentru o clipă, iadul războiului este luminat
de emoţia iubirii – gata de jertfă (la propriu), cât o veşnicie, străină de
orice „necesitate” trupească. Ea este „ploaia care va veni” şi – vorba
cântecului – „le va potopi pe toate”.
