Neorealismul a fost prima mişcare
cinematografică postbelică de eliberare a artei filmului de sub convenţia
studiourilor nord-americane. Pentru scenaristul Cesare Zavattini (care a
însemnat pentru neorealism ceea ce Carl Meyer a însemnat pentru Kammerspielfilm)
filmul ideal ar trebui să prezinte „90 de minute din viaţa unui om căruia nu i
se întâmplă nimic”.
Parte din „trilogia socială” a lui Zavattini
şi Vittorio De Sica (alături de Miracol
la Milano şi Hoţii de biciclete),
Umberto D. – cel din urmă mare film neorealist
– împinge acest curent până la expresia sa minimală, deromanânţând cinematograful.
Rezultatul: un document social al ipocriziei şi cruzimii burgheziei faţă de
vârstnici.
Povestea singurătăţii şi disperării unui
bătrân pensionar sărman (al cărui nume de familie nici nu mai contează pentru
autorităţile care se mulţumesc cu iniţiala: D) care trăieşte cu un câine,
singurul său prieten, este jucată în întregime de neprofesionişti. Peronajul
principal (un biet om rătăcit într-o lume tot mai indiferentă, în care
relaţiile inter-umane devin imposibil de suportat) anunţă dramele lui Kurosawa
(A trăi) şi Bergman (Fragii sălbatici).
Datorită sărăciei, Umberto D. nu îşi poate
plăti întreţinerea şi îl salvează doar tandreţea şi duioşia naturii sale
chapliniene. „Totul e amar şi scăldat într-un cenuşiu care contrastează
puternic pe alocuri cu luminozitatea zorilor şi a înserărilor.” (C. Battisti).
Distribuţia în străinătate a lui Umberto D. a creat probleme pentru că
„oferă o falsă imagine negativă asupra societăţii”. Filmul lui De Sica avea să
contureze perspectivele cinematografului anilor 60 – un cinematograf al interiorităţii
şi al comportamentului.
UMBERTO D
regia: Vittorio De Sica; scenariul: Cesare
Zavattini; imaginea: G.R. Aldo;
cu: Carlo Battisti, Maria Pia Casilio; o
producţie 1952
