vineri, 29 noiembrie 2013

"Cei ctitori jupuiţi de vii..."

Întâmplător sau nu, în preajma zilei naţionale a României din anul 2013, am răsfoit un volum de interviuri luate de Eugenia Vodă (Scurte intâlniri). M-am oprit la mărturia regizorului român care a făcut filme în fosta URSS, mai exact în RSS Moldovenească: Emil Loteanu. Unul din ele, Şatra (cu o interpretare actoricească şi o muzică pitorească), a ajuns şi în România, unde – la mijlocul anilor 70 – a devenit hit. Loteanu afirma atunci (prin 1990, când a dat interviul) ceva ce ţine, cred, de cel mai elementar bun simţ: „Orice suprasolicitare a ideii de naţionalitate duce la suprasaturare, se întoarce împotriva ideii însăşi...Camus spunea: îmi iubesc prea mult patria pentru a fi naţionalist...Absolut! Patria este o categorie intimă şi nu trebuie bătută darabana la un nivel elementar, tentant şi ieftin. (...) Importante nu sunt vorbele, important e ca seva care curge în arborele tău genealogic să fie seva poporului tău. Acest sentiment se formează în familie, într-o tradiţie de respect pentru ai tăi, pentru cei din jur. (...) S-au pierdut lucruri simple şi mari, ăsta e adevărul.”

Şatra (un film de Emil Loteanu)
Loteanu vorbea despre „suprasolicitare”, iar Nicolae Steinhardt, tot prin anii 70, le atrăgea atenţia poeţilor Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu să evite instituţionalizarea sentimentelor patriotice. Între timp, şi unul şi celălalt din cei vizaţi, avea să se instituţionalizeze, în felul său. Tot pe atunci, în magazinele de discuri din România avea să apară – ca o cometă, pentru că a fost repede retras de pe piaţă – LP-ul Basorelief. În prag de sărbători – de Sfântul Andrei, de 1 Decembrie, de Sfântul Nicolae, de Praznicul Naşterii Domnului – mă gândesc mereu la acest „poem pop” (după cum scrie pe coperta vinilului). Înălţător şi tulburător, pe versuri de Ioan Alexandru şi pe muzica lui Adrian Enescu, Basorelief este pe cât de insolit, pe atât de necunoscut. Înainte să se „instituţionalizeze”, Ioan Alexandru făurea astfel de imagini poetice:

îl văd pe cântăreţ în zori de zi cum îşi aprinde lampa de la stele
într-un potir de argint sufletul său e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou, e pregătit pământul de primire
întâii vestitori albaştri au sosit cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum ştergarele luminii într-o dungă
pământul este o cădelniţă-n amurg când oile se limpezesc în strungă

veşnică amintire celor ce au iubit neprihăniţi senini până la moarte
căci din adâncurile bunului pământ iubirea-nvârte lumea mai departe
ne-am îmbrăcat curat de sărbători, gura ni-e numai imne şi slăvire
pace în cer şi pace între oameni în tot şi toate pace, slavă ţie
în focu-ncins din bucuria ta s-au luminat puterile din jur
şi-n loc de fiare s-au făcut popoare
din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri


acum e linişte peste păduri de-acum e graiul lui, al meu
când povestim e graiul de departe şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi
în slava lor de foc de după moarte
captele lor în univers, bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi
de mii de ani se străduie să iasă
pe sângele lor tainic se trudesc să-mpingă-n cer corabia din casă

acum e linişte peste păduri, un râu subţire picură din munţi
cu zvon de clopoţei şi oseminte
acolo sus e neamul meu plecat cu turmele pe plaiurile sfinte

de bună seamă că s-ar cuveni să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume
cei ctitori jupuiţi de vii, ostaşi martiri cu feţe cuvioase
oriunde intră plugul în pământ dai de un scut şi-o patrie de oase
când fiecare suflet pe pământ va fi cuprins de sfânta datorie
că patria începe-n trupul său şi creşte-n ceilalţi în armonie

Nunta de piatră (segmentul Fefeleaga - regia Mircea Veroiu, imaginea Iosif Demian)
Ca de obicei, după 1990, decembrie e luna marilor crăpelniţe, cu suprasolicitări de „Lerui-ler”, cu revizitarea „epopeii naţionale” şi a popularelor comedii sau filme de aventuri autohtone. Totuşi, ceea ce aduce bucurie sufletului însetat de armonie (cu sine, cu ceilalţi) sunt tocmai acele „categorii intime” ale identităţii de neam ce ţin de taină – cărţi, muzici, reprezentări plastice, spectacole de teatru sau film etc. – şi nu „bat darabana la un nivel elementar, tentant şi ieftin”. Mă gândesc – iar – la Ţiganiada, la Craii lui Mateiu, la Pseudokinegetikos, la Eminescu şi Blaga, la Caragiale şi Noica, la Sebastian şi Nicolae Steinhardt. La filme: Viaţa nu iartă, Moara cu noroc şi Moromeţii, Pădurea spânzuraţilor Meandre, Reconstituirea şi Nunta de piatră, 100 lei şi Cursa, Proba de microfon, Croaziera şi La capătul liniei, Secvenţe, Concurs şi O lacrimă de fată, La Dreptate în lanţuri şi Pas în doi sau Faleze de nisip. La A fost sau nu a fost şi Lăzărescu. La După dealuri de Cristian Mungiu, acest poem cinematografic de autor în care fiecare vede ceea ce caută şi ceea ce vrea să vadă.
După dealuri (un film de Cristian Mungiu, imaginea Oleg Mutu)
Sunt apoi „ostaşii martiri cu feţe cuvioase” care au murit „răniţi din dragoste de viaţă” – martirii închisorilor comuniste. În chip nevăzut, ne sunt alături – acum şi mereu. Unul din ei, de care – mărturisesc cu ruşine – n-am auzit până deunăzi, este şi George Manu, rectorul din Zarca Aiudului. Pe coperta DVD-ului (primit în dar de la dl. Nicolae Mărgineanu, autorul documentarului cu acelaşi titlu) se poate citi: „George Manu, un strălucit fizician, este condamnat în 1948 de instanţele comuniste la muncă silnică pe viaţă  şi întemniţat la Aiud. Aici va deveni un izvor nesecat de cunoştinţe pentru ceilalţi deţinuţi, pe care îi ajută să supravieţuiască sumbrului univers concentraţionar prin refugiul în lumea cunoaşterii...Moare în temniţă şi trupul îi este aruncat la groapa comună din Râpa Robilor, dar figura lui luminoasă rămâne vie în memoria tuturor celor care îl numeau, cu dragoste şi respect, „profesorul”. A fost un eminent savant, un mare iubitor de oameni şi de ţară, un admirabil caracter...”

Probabil că, în toată babilonia asta orchestrată în amănunt de arhitecţii acestei brave new world în care trăim, salvarea o aflăm în Frumuseşe. Şi în Ruşine. În ruşinea că am uitat, ori nici nu ne-am învrednicit să aflăm, de existenţa atâtor „ctitori jupuiţi de vii” din care acum, „oriunde intră plugul în pământ”, a rămas doar „o patrie de oase”...
Icoana Sf. Andrei, ocrotitorul României

Spectatorul preferat

"Un inginer din Craiova, nu l-am văzut niciodată, dar mi-a scris o scrisoare în care îmi povesteşte cum interpretarea mea din Poveste din Irkutsk (pe scena craioveană), l-a convins să se împace cu femeia pe care o părăsise... Dintre toţi spectatorii mei, îl iubesc cel mai mult. M-a liniştit în privinţa utilităţii meseriei mele."
Rodica Tapalagă
1982
Rodica Tapalagă (alături de Victor Rebengiuc) în Tănase Scatiu

miercuri, 27 noiembrie 2013

Tarkovski meets Aitmatov

"Fiecare astronaut care s-a intors vreodata din spatiul cosmic este martorul marelui miracol care este viata pe acest pamant.Tot ce tine de stiinta conspira pentru a scoate barbati si femei in spatiu, insa atunci cand acestia se intorc pe pamant incepe adevaratul miracol. Ei vad planeta suspendata in vastitatea spatiului, continentele ei si norii luminosi intr-un univers de nepatruns, viata atarnand cu totul de niste fire de posibilitate invizibile. Profesia lor ii duce spre realizari de inaltimi cosmice si totusi a fi inapoi pe pamant este ceea ce ii ingenunchiaza." - cuvintele unui psiholog, via Ligia Nedelcu (psiholog), prin facebook.
Solyaris (un film de Andrei Tarkovski, 1972)
Textul de mai sus este şi un breviar pentru Solyarisull tarkovskian. "Omul are nevoie de om", "Nu dorim să cucerim spaţiul extraterestru, ci doar să extindem civilizaţia pământeană dincolo de Pământ" sunt două din replicile-cheie din acel film. Iar biblioteca de pe staţia "Solyaris", la fel ca încăperile din vila tatălui lui Kris de pe Pământ, sunt un depozitar de esenţe ale culturii şi civilizaţiei omeneşti: busturi ale filosofilor antici, Breughel, Bach, Cervantes, Troiţa lui Rubliov, trimiteri la Dostoievski, Tolstoi ş.a. Şi ce altceva este întoarcerea acasă, pe Pământ, a lui Kris, dacă nu o îngenunchiere? Nu doar în faţa tatălui, ci şi în faţa întregului tezaur de frumuseţe şi măreţie a gândirii omeneşti din totdeauna. Frumuseţe - spune Dostoievski - mântuitoare. Aşa cum, adaugă Kris din Solyaris, "ruşinea va salva omenirea". Ce altceva sunt scrierile lui Cinghiz Aitmatov (O zi mai lungă decât veacul, Stigmatul Casandrei) dacă nu o grăire (în deşert?) despre mărgăritarele de mare preţ al fiinţei numite om, pe care - în goana sa lacomă după satisfacerea propriilor plăceri - bipedul înzestrat cu raţiune le pârjoleşte ori le nesocoteşte, aşa cum - fără milă şi păreri de rău - lichidează întregi specii de animale?

marți, 26 noiembrie 2013

Un petec de cer pentru Temistocle Popa

Unul din primele filme româneşti care mi-au bucurat mult copilăria de cinefil a fost Eu, tu şi Ovidiu. O comedie muzicală cu câţiva actori simpatici, dar şi o serie de şuşe foarte reprezentiative pentru ceea ce se numeşte (înainte şi după 1989) „comedia cinematografică românescă”, filmul lui Geo Saizescu se adresează unui public obişnuit să i se servească pe tavă poante, înţelesuri şi fapte. Recunosc: încă mă mai trezesc fredonând unele cântece din coloana sonoră, între care şi „Oare cine eşti tu?” – muzica: Temistocle Popa; interpreţi: Florin Piersic şi Violeta Andrei; versuri: Flavia Buref.
Eu, tu şi ... Ovidiu 
Incomparabil mai rafinat, mai evergreen, debordând de fantezie inteligent construită, îmi pare (acum, la peste 30 de ani distanţă), musicalul Ma-ma, în care teme muzicale de Temistocle Popa şi Gérard Bourgeois, rafinat orchestrate de Jean Claude Dequeant (care e şi dirijor), fac din opera pop-rock a Elisabetei Bostan un veritabil Rock’n’roll Wolf (care e şi titlul în engleză al acestei superproducţii internaţionale). Nu sună rău nici armoniile sale elegiace din Singurătatea florilor (un film cu Radu Beligan şi Toma Caragiu), interpretate de formaţia lui Ion Cristinou, „Perpetuum Mobile”.
Ma-ma
Temistocle Popa (26 iunie 1921 – 26 noiembrie 2013) a fost şi unul din popularii creatori de şlagăre de muzică uşoară, de melodii accesibile şi versuri oarecum simpliste, vreme de aproape 30 de ani. Uneori însă, nu aş putea să explic de ce şi cum a fost posibil, hit-urile sale deveneau (cu aportul esenţial al orchestratorilor de excepţie de talia lui Richard Oschanitzsky, al interpreţilor şi textierilor) mici mărgăritare, străbătute de emoţie şi poezie. Aşa au fost, de-a lungul anilor, Trecea fanfara militară, În rândul patru, Două viori, Cu cine semeni dumneata? Un petec de cer, Şoape de iubire, Iubite!, cântate de voci renumite, ca: Dan Spătrau, Doina Badea, Aurelian Andreescu, Pompilia Stoian, Anda Călugăreanu, Angela Similea, Mirabela Dauer.
Temistocle Popa
Nu am fost, mărturisesc, un fan al muzicii lui Temistocle Popa. Dar îi păstrez o duioasă amintire pentru momentele muzicale de excelenţă pomenite mai sus. Şi mai cu seamă datorită twistului Să ştii, măicuţa mea pe versuri de Eugen Mirea. Acolo, melodia, vocea şi versurile dau expresie unei rugi fieşti, plină de recunoştinţă (târzie?), pentru mama ce devenise  „o icoană în fiecare gând”. Într-un sfârşit de noiembrie, Temistocle Popa a plecat „acolo unde nu este nici întristare, nici suspin” ca să o reîntâlnească.

Parcă te văd cum vegheai mereu,
Să alungi răul din drumul meu.
Azi înţeleg, azi înţeleg
Tot ce nu înţelegeam altădată, când te necăjeam.


Să ştii, măicuţa mea, 
Că port icoana ta, 
În fiecare gând, 
Oriunde şi oricând, 
Te-aud cum îmi cântai, 
Te văd cum îmi zâmbeai, 
Şi-ţi văd şi lacrima din ochi
Când uneori mă dojeneai


Aş vrea să mă mai cerţi, 

Aş vrea să mă mai ierţi, 
Şi-n mângâierea ta,
Să-ţi simt iar dragostea.
Să-mi pară că îmi eşti
Şi azi alăturea, 
Şi să m-auzi că-ţi mulţumesc, maicuţa mea.
Şi să m-auzi că-ţi mulţumesc, maicuţa mea...

vineri, 22 noiembrie 2013

Cu sufletul într-un potir de argint - Cobzality

De la o vreme sunt, recunosc, ademenit de literatura lui Cinghiz Aitmatov – cel mai de seamă scriitor kirghiz şi unul din prozatorii de frunte ai veacului trecut. Scrierile sale au ca temă centrală recursul la memorie (individuală şi colectivă), la cercetarea şi păstrarea identităţii culturale în condiţiile diverselor forme organizate de spălare a creierilor. „Cântecele din bătrîni – spune un personaj din O zi mai lungă decât veacul (capodopera sa) – nu ştiu cum, parcă-ţi merg drept la inimă, robindu-ţi gîndurile”.
Drept la inimă, robindu-mi gândurile şi emoţiile, mi-a mers şi concertul extraordinar susţinut de formaţia „Cobzality” pe scena Filarmonicii „Banatul” din Timişoara. Teme şi motive dintr-o sumedenie de îndrăgite cântece din bătrâni sunt prelucrate de cei cinci membri ai trupei (Robert Magheţi, Florin Romaşcu, Sebastian Burneci, Bianca Purcărea, Cristi Moroianu) cu sunete de percuţie, trompetă, caval, harpă, nai şi synthesizer. Câţiva invitaţi speciali (Dorin Cuibaru – clarinet, instrumente tradiţionale de suflat; Horea Crişovan – guitars; Adriana Haiduc, Geanina Buzgar, Cornel Igna – tulnic), împreună cu Orchestra de Cameră a Filarmonicii (dirijor şi orchestrator: Simona Strungaru), au ţesut o plajă sonoră de tip fusion: world-music, electro, etno-jazz. Combinaţiile lor de tip jazz-pop-simfonic mi-au amintit de melosul irlandez topit în armonii simfonice de Mícheál Ó Súilleabháin, de sound-ul Pink Floyd, dar şi de proiectele muzicale de la noi, marca Stepan Project (Sensul vieţii, Undeva în Europa, Lumina).
Pe Robert Magheţi (ex-„Sistem”, împreună cu Florin Romaşcu) îl ştiu de acum aproape două decenii, când l-am urmărit pe scena Liceului de Muzică din Timişoara, alături de alţi colegi de-ai săi muzicieni. Din recitalul lor de percuţie de atunci nu a lipsit electrizanta piesă a lui Nicolae Brânduş, Ritmodia. Aveam o jumătate de normă de profesor de engleză (primul meu an în învăţământ, ca dascăl) chiar la clasa lui Robert. Organizam, în acei ani, o cinematecă în urbe şi ţin minte că l-am invitat, alături de alţi colegi de-ai săi muzicieni (în devenire), să vadă – într-o sală arhiplină – The Doors, filmul lui Oliver Stone. I-am urmărit apoi evoluţia în „Sistem”. Dar şi mai mult mă bucură, acum, căutările sale întru descoperirea sinelui prin descoperirea credinţei şi a recunoştinţei faţă de ceva ce sufletul şi nu mintea (în orice caz, nu mintea fără memorie) poate explica (iar mintea îmbisericită nu mai simte nevoia să le explice).
Căutările lui Robert, aveam să descopăr, nu sunt singulare. În scurtele sale comentarii ce prefaţau unele piese, colegul său Florin Romaşcu vorbea despre nevoia omului de a afla un echilibru (sau dreapta socotinţă) în toate, de a lega muzica de viaţă, cele văzute de cele nevăzute (dar nu mai puţin reale). De a înţelege, până la urmă, că exacerbarea ego-ului celui care – artist sau nu – se crede autosuficient, striveşte orice legătură cu sursa originară a talentului, a darului pe care l-ai primit spre a-l înmulţi.
Cântările celor de la „Cobzality” mi-au amintit de versurile lui Ioan Alexandru: „îl văd pe cântăreţ în zori de zi / cum îşi aprinde lampa de la stele / într-un potir de argint sufletul său / e dus în slăvi şi ţine loc de ele”. Una din piese, Duminică dimineaţă, poartă semnele datinii vechi de 2000 de ani de a merge, în a opta zi a săptămânii, la biserică. „Doar asta nu s-a schimbat în aceste vremuri schimbătoare” – a mai spus Florin Romaşcu. Focul încins de colindurile (dar şi baladele, doinele şi cântecele populare, lăutăreşti) prelucrate cu sensibilitatea şi rafinamentul artistului de la începutul mileniului trei, pare că e rupt din bucuria, răsfrântă asupra „puterilor din jur”, ce preschimbă fiarele în popoare. 


duminică, 17 noiembrie 2013

Religie şi muci

Printr-una din ferestrele facebook-ului îmi soseşte, de la un prieten virtual, acest mesaj destinat tuturor de pe wall-ul comun: „Mi-aş face o spovedanie. Oare se poate on-line?” Cu numai câteva zile înainte, o elevă de-a mea îmi spusese tam-nisam, în timpul orei: „Peste două zile mă duc să mă spovedesc întâia oară.” Dacă mărturia liceenei avea o anume nevinovăţie amestecată cu emoţia apropierii de un asemenea moment nou pentru ea (i-am atras atenţia că despre astfel de lucruri se vorbeşte încet, nu în gura mare), cuvintele amicului de fb, care e – scrie el, autoironic – „muci cu religia”, mascau uluire şi nemulţumire. Pricina? Un portal care „accesibiliza” mărturisirea de taină, care se cuvine să se petreacă faţă către faţă, necum prin internetul neutru, artificial şi mecanicizat.
Gestul unor preoţi de a-şi face „platformă on-line pentru binecuvântare” îl face pe amicul meu să pună serios la îndoială (încă o dată?) credibilitatea BOR, de vreme ce – alături de „hoţii” şi alte matrapazlâcuri – tolerează asemenea „specimene”. Unde e, se întreabă el revoltat, „legătura spirituală on-line între Dumnezeu şi robul său”? Concluzia: „De ce să mă mai duc la biserică? Fac vreun păcat dacă am să am credinţa mea neştiută de cineva? Poate aruncă cineva primul cu piatra?”
Ce să înţeleg de aici? – m-am gândit şi răs-gândit. Cât e de anevoios să ajungi, prin spovedanie, la „făptura cea nouă”, am văzut relativ recent în extra-ordinarul opus cinematografic al lui Cristian Mungiu, După dealuri. M-am bucurat, totuşi, de un comentariu: „De obicei e bine să nu glumim cu astea...Nu ne obligă nimeni să credem dar nici să luăm acest lucru în glumă nu e indicat”.  În cele din urmă mi-am spus că  „inima” (sau „crucea”) sus-pomenitei postări se află în scurta şi curpinzătoarea autocaracterizare a celui ce a trimis-o: „sunt muci cu religia”. Poate că acest indiciu e chiar temelia înţelegerii. Nenorocirea e că cei mai mulţi neglijează acest detaliu şi, cu mucii la nas, pălăvrăgesc în continuare vrute şi nevrute. Îndepărtarea lor este cel mai simplu şi firesc gest de igienă. Şi nu înseamnă acoperirea şi muşamalizarea celor ce „updatează” şi „modernizează” – din „interior” şi cu „binecuvântare” – o rânduiala de veacuri a Bisericii pe care, crezând că o reformează, nu reuşesc decât să o deformeze. Vindecarea de „muci” (care în niciun caz nu se face cu aruncarea de pietre) presupune, cred, o anume îndrăzneală: curajul de a face altfel decât voia proprie. De a  recunoaşte că ai nevoie de călăuzire. De a voi să asculţi adevărul chiar şi din gura unui păcătos. De a te înhăma la această împreună-lucrare, pentru că tămăduirea de „muci” şi de atâtea prejudecăţi (autosuficienţa fiind una din cele mai vătămătoare) nu se face nici cu politica struţului şi nici prin repetarea papagalicească a unor idei şi poveţe primite de-a gata. Presupune un spirit treaz, pregătit să discearnă, să cerceteze, să fie – în fine – el însuşi. Aceasta este calea cea strâmtă pe care, deşi sunt toţi chemaţi, apucă să înainteze întru desăvârşire doar câţiva.
Internetul este, nu o dată, capabil de farse. Nu e exclus ca autorii paginilor de spovedanie on-line să fie nişte şarlatani (n-ar fi nici primii, nici ultimii) care să nu fi primit nicio binecuvântare. Până una-alta, fiecare găseşte şi înţelege pe măsura căutărilor sale, pe măsura exigenţelor sale – cu propriul sine, în primul rând. Ce găseşte? Fie o oază de duhovnicie şi de frumuseţe liturgică din aceea care „izbăveşte omenirea” (Dostoievski), fie duhovnici virtuali (sau în carne şi oase) care încearcă să profite de naivitatea celor cu „mucii” de la nas neşterşi la timp, din lene sau din nepăsare. Legea cererii şi ofertei funcţionează şi în plan duhovnicesc, pentru că „fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” (Nicolae Steinhardt).
Cadru din După dealuri de Cristian Mungiu, cu Cristina Flutur şi Valeriu Andriuţă

joi, 14 noiembrie 2013

Viul cinema românesc

Noul şi vechiul sunt antipozi evergreen pentru comentatori, critici, istorici, teoreticieni ai artei etc. Într-un anume sens, noul (a nu se confunda cu ceea ce este actual şi la modă, la un moment dat) nu are vârstă şi este însăşi calea spre viaţă, spre adevărul artistic ce transfigurează (nu ilustrează!) realitatea. Iar ceea ce este vechi nu a fost, cu adevărat, niciodată nou. 
Sintagma „noul cinematograf românesc” se referă, stricto sensu, la filmele emblematice (multe câştigătoare ale unor importante premii internaţionale, prezente în competiţii, retrospective, gale, cinemateci din toată lumea) realizate începând cu anul 2000. Largo sensu, o serie de filme româneşti experimentale, inovatoare sub raport formal şi tematic au fost etichetate, de-a lungul anilor, drept „nou cinema” în raport cu filmele (cenuşii, stupide, convenţionale şi mult mai numeroase cantitativ) tributare şabloanelor ideologice din epocă ori, cum se întâmpla adesea, unei viziuni regizorale (sub)mediocre.
Insolite şi preocupate să găsească formule noi de limbaj cinematografic aveau să fie şi o seamă de opere dinainte de 1990 (unele din ele, datorită interdicţiilor de difuzare sau difuzării parcimonioase, sunt şi acum puţin sau deloc cunoscute chiar de cei avizaţi) ale lui Mircea Săucan (Casa de pe strada noastră, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, 100 lei), Iulian Mihu şi Manole Marcus (Viaţa nu iartă), Liviu Ciulei (Pădurea spânzuraţilor), Lucian Pintilie (Duminică la ora 6, Reconstituirea), Mircea Mureşan (Răscoala), Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), Radu Gabrea (Dincolo de nisipuri), Dan Piţa (Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi), Mircea Veroiu (Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă), Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera), Alexandru Tatos (Mere roşii, Secvenţe, Secretul armei ... secrete), Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp), Iosif Demian (O lacrimă de fată), Nicolae Mărgineanu (Un om în loden), Dinu Tănase (La capătul liniei), Stere Gulea (Moromeţii), animaţia lui Gopo şi Zoltan Szilagy ş.a. Salturile calitative înregistrate atunci (în raport cu majoritatea covâr;itoare a filmelor româneşti de până la mijlocul anilor 70) se datorau în special profesionalizării şi „intelectualizării” cinematografiei din România.
Reconstituirea
Pădurea spânzuraţilor
100 lei
Meandre
Nunta de piatră
La "Moara cu noroc"
Cursa
Pas în doi
Proba de microfon
O lacrimă de fată
Secvenţe
Primul deceniu al perioadei de după căderea dictaturii comuniste avea să recupereze  „simţirea enormă şi văzul monstruos” din filmele lui Lucian Pintilie (Balanţa, Prea târziu, Terminus paradis) şi să-i ofere altui „furios”, Mircea Daneliuc, ocazia să se „dezlănţuie” (Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor). Revelaţia acestor ani (1990-2000) mi se pare însă Nae Caranfil, cu E pericoloso sporgersi, poate cea dintâi comedie cinematografică românească pur-sânge, radical diferită şi de teatralizările filmice după Caragiale, şi de verva revuistică a (super)comediilor populare interesate prea puţin de stil, de limbaj cinematografic (B.D.-urile, Păcală, Nea Mărin miliardar, Buletin de Bucureşti ş.a.m.d.). Demersul său aminteşte, pe undeva, de valenţele comice din sofisticatele apologuri Concurs şi Croaziera, de care îl desparte formula parabolei folosită în acestea din urmă. La sfârşitul anilor 90, Alexandru Maftei propune, cu Fii cu ochii pe fericire, un film oarecum atipic, realizat într-o notă elegiacă, fără excese naturaliste şi „revanşarde”. Rezultatul: o panoramă a societăţii româneşti la începutul „protevizării” şi „otevizării” sale. Această perspectivă detaşată (dar nicidecum neimplicată) avea să fie dezvoltată, nuanţată, desăvărşită în câteva din filmele de referinţă „minimaliste” din primul deceniu al mileniului trei.
E pericoloso sporgersi
În anul 2000, Cristian Mungiu lansează un scurt-metraj – Zapping – ce îmbină atmosfera din 1984 cu aceea din Fahrenheit 451. Regizorul-scenarist închipuie o lume stăpânită şi agresată de imaginile fără noimă difuzate de canalele televiziunilor, tot mai numeroase. Printre frânturile de filme pe care le accesează personajul principal, se pot zări câteva fragmente dintr-un film istoric românesc, Mircea. Nevasta (o gospodină) zice: „Ia, lasă aici!” Soţul (care vine obosit de la muncă şi vrea să vadă „ce mai e”) schimbă canalul: „N-ai văzut că era un film românesc?!” Totuşi, apucăm să vedem acest dialog purtat între voievod şi  nepotul său (un adolescent). Nepotul: „Bunule, tu eşti nemuritor?” Mircea: „De ce-ntrebi? Simt povara răspunderilor şi-am visat şi-o apă neagră.”  Pentru cei străini de context, e un detaliu fără semnificaţie. Pentru cei familiarizaţi cu cinematografia românească din ultima jumătate a secolului XX, e lesne de ghicit cine este „bunul nemuritor” din această scurtă istorie ieroglifă, interpretat – cum altfel? – de Sergiu Nicolaescu.
Contrar mitului care încă mai circulă despre filmele româneşti ale „noului val” (vezi atitudinea personajului din Zapping jucat de Hanno Hoefer) sau ale vechilor şabloane, filmele apărute după anul 2000 au „marcat”, cucerind festivalurile şi câştigând simpatia cinefililor din întreaga lume. Nu pentru că autorii lor ar fi „trădători de ţară” şi „lichele anticreştine” (aşa cum mai cred unii comentatori mai mult sau mai puţin anonimi – vezi postările referitoare la 432, la După dealuri), nu pentru că filmele lor sunt „antiromâneşti” şi, chipurile, „batjocoresc ţara şi valorile naţionale”. Şi nici pentru că ar condamna, ca într-un fel de „judecată de apoi”, însuşi „specificul naţional”, care, în opinia unui reprezentant de frunte al intelighenţiei româneşti, este „sinistru”, „mediocru”, „neisprăvit”, „nemântuit” şi chiar „nemântuibil”. Pur şi simplu pentru că reprezentanţii de seamă ai acestui „nou val” – Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Adrian Sitaru, Radu Muntean, Călin Netzer, Hanno Hofer, Anca Damian ş.a. – au ales să renunţe la ceea ce, în anii 90, alcătuia profilul filmului românesc (şi est-european, în general) de export: „hoardele de mineri, ţiganii cuţitari şi zâmbetele lui Iliescu” (Mircea Daneliuc, Pisica ruptă, Ed. Univers, Bucureşti, 1997). La intrarea în sala de la Cannes 1995, unde urma să înceapă proiecţia Senatorului melcilor, doi englezi – arată Daneliuc în acelaşi volum – discutau aşa: „Nu intri?” „Mi-ajunge cu filmele astea din Est. Prea mult jeg. Îmi strică ziua.” Ce propun în schimb regizorii „noului val”? O viziune „de autor” asupra unor „stări de fapt”, un tip de cinema care – cel puţin nu la primul nivel – nu oferă „confort” şi o senzaţie de wellness celor deprinşi doar cu un anume tip de „spectacol cinematografic”: denotativ,  decorativ şi senzaţional-faptic.
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile
A fost sau nu a fost?
Medalia de onoare
Crulic
După dealuri
În cinematograful de azi, „din ce în ce mai golit de semnificaţii”, un cinema „de producător”, „nu mai contează cum povesteşti, ci mai ales ce povesteşti”, iar „regizorul e judecat azi după numărul de intrări, de faze sexy, de bătăi şi urmăriri” – arată Dan Piţa în volumul său Confesiuni cinematografice (Ed. Fundaţiei PRO, colecţia „Universitatea Media”, Bucureşti, 2005). Observaţiile sale, valabile acolo unde filmul aduce money-money (nu e cazul în România), aveau să fie contrazise de tipul de cinema practicat în Marfa şi banii; Occident; Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; A fost sau n-a fost?; Hârtia va fi albastră; Amintiri din Epoca de Aur; Poliţist, adjectiv; Medalia de onoare; După dealuri; Crulic – drumul spre dincolo; Poziţia copilului, Domestic ş.a. – filme în care fondul de idei bine articulate, în ciuda aparentei tehnici ciné vérité, îşi găseşte o expresie pur cinematografică; dificilă, poate, în „minimalismul” ei (personajul muzică este aproape inexistent, de exemplu), însă nu imposibil de urmărit, de desluşit.

P.S. Nu sunt un fan înveterat al filmelor româneşti despre care se vorbeşte în ultimii 15 ani, deci nu pledez pentru ceea ce e, cum se spune, pe gustul meu. Cu foarte puţine excepţii (filmele lui Mungiu, câte un film de Porumboiu, Puiu, Netzer), topul meu de suflet este croit pe alte poetici. Cred însă că este un gest de fair play să recunosc infuzia e prospeţime pe care „Noul Cinema” românesc, prin formulele propuse de autorii săi, o aduce – aici şi în toată lumea. 

marți, 12 noiembrie 2013

Dumnezeul copleşitor

Paul Slayer Grigoriu despre ANDREI RUBLIOV şi DUPĂ DEALURI:

Andrei Rubliov
După dealuri
"Desi am un program cat se poate de incarcat si de agitat, ieri mi-am facut timp, m-am luptat cu oboseala si am vazut "Andrei Rubliov". Exista un lucru care mi s-a intamplat doar la doua filme: la acesta si la "Dupa dealuri". Au fost momente pe care nu am putut sa le urmaresc stand jos, pur si simplu m-am ridicat in picioare in fatza ecranului. Motivul este acelasi pentru amandoua- am simtit cat de coplesitoare poate fi prezenta lui Dumnezeu. Desigur, nu am simtit chiar direct prezenta lui Dumnezeu, sunt lucruri de o anumita inaltime duhovniceasca ce nu mi s-a dat. Dar am avut o intuitie a ei. In "Dupa dealuri" mi s-a intamplat la scena exorcismului, cand parca am trait pe viu lupta cu cel rau, atat de expresiv redata incat m-am simtit ca si cum as fi fost de fatza la slujba.  Iar la "Andrei Rubliov" a fost scena finala. Este scena unei biruinte, dar a unei biruinte atat de dureroase si de coplesitoare, incat bucuria aceasta depaseste orice concept de
bucurie pe care l-am putea inchipui in afara trairii in Hristos. Tin minte ca, in memoriile sale, parintele Teofil Paraian povestea ca in tinerete - poate chiar adolescenta, nu-mi amintesc bine contextul - avea de facut zilnic un drum lung pe jos si ca spunea Rugaciunea Inimii si avea niste bucurii asa de mari incat abia putea sa le indure. Si apoi exista descrierile Parintilor purtatori de Dumnezeu, dintre care ma gandesc acum, de pilda, la Sfantul Siluan. Acestia spun ca atunci cand simte prezenta lui Dumnezeu, bucuria omului este atat de mare, incat daca Domnul nu s-ar retrage un pic, daca aceasta stare ar dura mai mult, omul ar muri cu siguranta. Cam asta e ce (imi) transmite scena finala din filmul lui Tarkovski. Repet, nu am simtit eu acea prezenta, dar cu palida mea oglinda murdara, cu vaga mea intuitie artistica, filmul a reusit sa-mi sugereze ceva. E o victorie atat de mareata, o transfigurare atat de totala a tristetii, a durerii, a infrangerii sau a preocuparilor de zi cu zi, transformate in bucurie divina (sau, mai degraba, divino-umana), incat primul impuls e sa te intorci si sa o iei la fuga. Si e pur si simplu dincolo de orice descriere si de orice categorii. De aceea spun teologii apofatici, incepand cu Sfantul Dionisie Areopagitul ca Dumnezeu NU e nici bun, nici drept, nici frumos, nici minunat, nici milostiv etc. Nu pentru ca ar fi contrariul acestora, ci pentru ca bunatatea si iubirea lui Dumnezeu sunt cu totul ALTCEVA decat ce intelegem noi prin aceste concepte."


sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Sindromul Kiril

Una din ispitele sufletului rebel a fost, dintotdeauna, raiul pe pământ. În numele său oamenii s-au revoltat pe orânduirile nedrepte, au făcut zarvă, s-au riripit. Au făcut schisme, s-au dezbinat. Amăgiţi de subtile duhuri puritane, s-au pornit să înfrunte răul din omenire. Au uitat însă că, pentru a ţine piept stiihiilor nevăzute ce pun în mişcare mulţimile dezlănţuite, e nevoie de o altă strategie. Pentru că răul este biruit doar facerea de bine. E, până la urmă, o chestiune de know how.
Asemenea fiului risipitor din pilda evanghelică, unii îşi vin în fire. Ajung să-şi înţelegă  sminteala şi lasă loc să crească în ei „făptura cea nouă” – cea mai mare minune săvârşită de Mântuitor (Nicolae Steinhardt: „Eşti în Hristos, eşti făptură nouă”), aşa cum a făcut Kiril, monahul mediocru şi vanitos din filmul lui Andrei Tarkovski, Andrei Rubliov. Acesta, nemaisuportând rânduiala mănăstirii, a încercat să(-şi) facă dreptate, iar apoi şi-a luat lumea în cap. Spăşit, avea să se întoarcă în genunchi la obştea pe care-o părăsise: „N-a mai rămas nici o urmă de adevar în lume. ... Nu mai pot păcătui în fiecare zi! Şi nimeni nu poate trăi altfel în lumea asta! ...” Este reprimit de stareţ, care însă îi dă canon să copieze cu mâna lui Scriptura.
De câte ori şi în câte miliarde de ipostaze nu încercăm fiecare, până ajunge să ne vină mintea cea de pe urmă, revolta lui Kiril? Ne revoltăm pe ceea ce ni se pare strâmb – la alţii. Aitmatov, în romanul său, Stigmatul Casandrei: „Fiecare vede sursa răului în celălalt, în afara sa, în afara grupului său, a castei, a naţiunii, a statului şi, mai departe, a rasei, a religiei, a ideologiei.” Iar cinismul, rătăcirile şi abuzurile pe care le săvârşim sunt cu atât mai cumplite cu cât devenim mai puternici din punct de vedere tehnologic. Aici, Aitmatov se întâlneşte cu Tarkovski, cel din Solaris şi Călăuza­ – pseudo-S.F.-uri ce  avertizează prăpastia, care se adânceşte tot mai mult, dintre ştiinţă şi conştiinţă. Dar – tot Aitmatov spune – „conştiinţa are nevoie de libertatea venită dinăuntru, căci altfel ea este cumpărată şi vândută ca vechiturile la bazar”.

După „schimbarea la faţă”, Kiril îşi mărturiseşte viclenia în faţa lui Rubliov (căruia îi greşise, pizmuindu-l în taină pentru talentul său recunoscut de vestitul iconar Teofan Grecul) şi-l îndeamnă să picteze, să nu-şi îngroape imensul talent prin asprimea unei asceze extreme autoimpuse. De fapt, acesta este sensul spovedaniei: să nu te cruţi, să spui totul, până la capăt. Aşa mi se pare literatura lui Cinghiz Aitmatov (cu înrâuriri din Dostoievski, Bulgakov, Soljeniţân), filmele lui Tarkovski – toate. Şi multe din filmele lui Paradjanov, Abuladze, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu. Iar dacă e să numesc un regizor român contemporan, acela ar fi – de departe – Cristian Mungiu. 

Căinţa lui Kiril - Andrei Rubliov

vineri, 8 noiembrie 2013

Cinghiz Aitmatov - o revelaţie

La recomandarea unui monah cărturar l-am descoperit pe Cinghiz Aitmatov. Sunt buimăcit şi fericit după ultimele lecturi – două romane (Eşafodul, Stigmatul Casandrei) şi câteva nuvele - Geamilia, Plopşorul meu cu basma roşie, Vaporul alb, Cocorii timpurii, Ogarul cenuşiu de la malul mării (aceasta din urmă a apărut într-o antologie numită Agnia, fiica focului). Şi, mai presus de toate, romanul O zi mai lungă decât veacul. Nu am mai fost atât de copleşit de o carte de când l-am descoperit – în adolescenţă – pe Dostoievski. (Steinhardt, o altă întîlnire crucială, e altceva, nu e romancier.) Excelent povestitor, fin psiholog ce surprinde sufletul omenesc deopotrivă în destrămarea lui, cât şi în momentele de transfigurare, de întoarcere la matcă, prin metanoie. Iar animalele sunt adevărate personaje ce rezonează în chip nebănuit de profund cu emoţiile şi rătăcirile omeneşti. (Scriitorul are studii zootehnice, înaintea celor filologice.) Există, în proza lui Aitmatov, câteva pagini extrem de tulburătoare ce surprind personaje dezumanizate, angrenate spontan în acţiuni de o violenţă ieşită din comun. Scrierile sale sunt străbătute de idealişti care se jertfesc pentru o idee, pentru adevăr – teme veşnic demodate şi veşnic la ordinea zilei. În plus, realismul aitmatovian este puternic contrapunctat de fantastic. Un fantastic însă care este, cum ar spune Dostoievski, tot una cu realul („realul fără fantastic nu există”), iar nu unul decorativ, escapist, lipsit de substanţă. E frate bun cu Soljeniţîn şi Bulgakov. Unele pagini de-ale sale mi-au amintit de Joyce (cel din Ulise), de Jonathan Swift (cel din cartea a patra a Călătoriilor lui Gulliver), dar şi de Jack London şi George Orwell. În plus, smerenia şi cumenţenia unora din personajele sale mi-au amintit de atmosfera din filmele lui Kurosawa, Mizoguchi şi Ozu, de Pather Panchali, de Umbrele strămoşilor uitaţi, Căinţa şi Siberiada. De Reţeaua, Născuţi asasini şi 451 Fahrenheit. De Călăuza şi Solyaris. De Rubliov şi Oglinda. De Căinţa şi mai recentele Babel şi Drumul Halimei (un film croato-bosniac din 2012).


duminică, 3 noiembrie 2013

Moartea domnului Lazăr

Bogatul nemilostiv (fără nume) şi săracul Lazăr. Viaţa în roz a primului – fără nicio grijă, în strălucire. Starea lui călduţă, cum ar veni, adică exact aşa cum nu ar trebui să fim (O, de-ar fi fost măcar rece!...). Viaţa de mizerie a celui de-al doilea, care tânjea să ajungă măcar la firmiturile de la masa bogatului. Nu ştim dacă a ajuns sau nu, dar aflăm că până şi câinii îi lingeau rănile. Fiecăruia îi vine rândul să-şi isprăvească şederea pe pământ. Apoi, Lazăr se mută acolo unde nu este „nici durere, nici suspin”, iar bogatul nemilostiv ajunge – vorba lui Toma Caragiu din sceneta Mefisto – la echipa adversă. Pentru că, acolo unde se află, încălzirea centrală e dată la maxim (ca-n visul de groază al futurologului din romanul lui Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Cassandrei, care fusese mistuit de căldura provenită de la doi sori în loc de unul), bogatul se adresează lui Avraam, pe care-l roagă să-l trimită la el pe Lazăr cu un strop de apă ca să se răcorească. Este refuzat pe motiv că de-acum, între cele două lumi nu mai e nicio punte. Sărmanul bogat nu se lasă. Ar vrea ca dreptul Avraam să trimită măcar un mesager la fraţii săi de pe pământ, cinci la număr, ca să le vestească despre chinurile cumplite pe care le îndură el în cazanul cu pucioasă, doar-doar s-or căi şi n-or ajunge în acelaşi loc ca şi el. Nici asta nu se aprobă. „Îi au pe Moise şi pe profeţi. Dacă nu îi cred pe ei, nu vor crede nici celui înviat din morţi.” Pământul, care vasăzică, este – ca şi la Tarkovski, în al său Solyaris – împărăţia Frumosului. Aici, pe pământ, trebuie căutaţi mesagerii înţelepciunii, nu în ceruri. În inscripţiile profeţilor, în ceea ce a fost. În ceea ce deja s-a întrupat şi s-a săvârşit. Nu în „reîncarnări”, nu în „învieri”. Dar omul, ca şi mulţi dintre spectatorii Călăuzei aceluiaşi Tarkovski, caută viţei de aur, nu dreapta credinţă. Nu dreapta slăvire în Duh şi Adevăr, ci „puteri magice” şi „telekinezie”. Nu firescul, ci paranormalul. Avraam însă, în parabola oferită de Mântuitorul, ne invită să redescoperim, să cercetăm şi să făptuim firescul. Să ne venim în fire, iar nu să aşteptăm „semne” şi „miracole”.


sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Theodor şi Părintele Bucuriei (Teofil Pârâianu)

Părintele Teofil i-a transmis lui Theodor din bucuria sa…”
Deşi orb din naştere, Theodor a fost dăruit de Dumnezeu cu auz absolut, ceea ce-l face să reţină cu uşurinţă partiturile interpretate de profesorii săi. Face pian de la 6 ani şi a cântat până acum pe scena Operei, a Liceului de Muzică, a Filarmonicii „Banatul”, a Casei Studenţilor şi a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara. În 2012 şi 2013 a obţinut premii speciale la concursul de interpretare „Young Artists” de la Reşiţa şi Timişoara. Printr-o întâmplare neîntâmplătoare, viaţa lui Theodor şi a părinţilor lui s-a legat în mod tainic de cea a Părintelui Teofil, care a fost şi cel care l-a îndemnat să facă muzică.
Un fragment dintr-un interviu despre descoperirea darurilor lui Dumnezeu, pe care fiecare le purtăm în noi, o poveste despre bucuria cea adevărată şi nădejdea mai presus de nădejde…
[...]
Theodor şi Părintele Teofil
- Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Teofil?
Raluca (mama lui Theodor): - În timpul studenţiei am fost la câteva conferinţe ale Părintelui. Apoi, în 2007 am ajuns la mănăstirea din Essex şi am stat puţin de vorbă cu Părintele Simeon, Dumnezeu să-l odihnească! Şi cuvântul Părintelui a fost să merg în ţară şi să-l caut pe Părintele Teofil. Întâmplarea – care nu e întâmplătoare – a fost că atunci, în 2007, a venit la noi, în echipa în care lucram, o tânără care era ucenica Părintelui şi, imediat cum a auzit, mi-a zis: „A, foarte fain! O să vă duc eu la Părintele Teofil!”. Şi ne-a dus ea şi, într-un fel, ne-a intermediat apropierea de Părintele Teofil. Asta a fost întâlnirea. Apoi a urmat o perioadă în care m-am spovedit la Părintele Teofil şi ne-am apropiat şi mai mult.
- Ce vă impresiona la Părintele Teofil?
- Căldura sufletească, bucuria cu care ne primea de fiecare dată. Era nemaipomenit. Ne-a îndemnat să ne căutăm un duhovnic aproape de noi şi să încercăm aici, în cetate, să trăim viaţa în Biserică şi să avem prunci, să nu ne oprim, să nu-l lăsăm pe Theodor singur. Era neputinţa mea, în mintea mea nu mă gândeam că eu aş putea să mai am copii. Şi am fost destul de, nici nu ştiu cum să spun, am fost contrariată de cuvântul Părintelui. Nu puteam să înţeleg cum un monah poate să-mi spună mie să am copii! Era dincolo de priceperea mea în vremea aceea. Şi da, s-a întâmplat. Am făcut ascultare şi a venit Ioan. Părintele a ştiut despre venirea lui. Eram însărcinată cu el când Părintele s-a mutat la Domnul. Ştia, am apucat să-i spun şi s-a bucurat. Şi Ioan a venit pe lume – e încă o „întâmplare neîntâmplătoare”, ca să zic aşa – de 1 aprilie, ziua în care Părintele Teofil a intrat în mănăstire. Într-un fel, vieţile noastre sunt într-un mod tainic legate. Dar acestea sunt taine, nici nu ştiu dacă se pot spune. Sunt multe lucruri care sunt aşa în vieţile noastre, legate şi de Părintele Teofil, şi de ceilalţi părinţi care ne sunt aproape…
- Ce ne puteţi spune despre relaţia dintre Theodor şi Părintele Teofil?
- În iarna lui 2007, după întoarcerea de la Essex, cum spuneam, colega mea ne-a dus la Părintele. Am petrecut acolo trecerea dintre ani. Îl vizitam pe Părintele în fiecare zi, şi Theodor s-a apropiat în vremea aceea de Părintele. Stătea lângă el mereu şi vedeam că e ceva, simţeam că e ceva… Gândul Părintelui pentru el a fost să facă muzică, să pornească pe calea asta. A fost aşa, ca un testament. În ultimele zile, în care Părintele era deja în spital, ne-a trimis prin prietena noastră dorinţa sa ca Theodor să facă muzică. l-am mai vizitat apoi de multe ori, prin 2008 mai mult, că în 2009 deja, către mijlocul anului, începuse să fie mai greu vizitabil. În 2008 am fost de câteva ori şi era totdeauna o îmbrăţişare foarte caldă între Theodor şi Părintele. Şi aici, la Timişoara, când mai venea, la fel a fost. Cred că a reuşit să-i transmită bucuria şi credinţa sa lui Teodor, şi avem câteva fotografii foarte expresive cu Theodor şi Părintele, doar ei doi.
Teodor Radulescu_imbratisare
Marian (tatăl lui Theodor): – Am petrecut nişte ore bune şi la Timişoara, şi la Sâmbăta. Theodor îi cânta, îi spunea poezii… Părintele îi făcea observaţii în legătură cu intonaţia, îi spunea că trebuie să fie mai serios, să fie atent la felul în care rosteşte cuvintele. Părintele avea o anumită intonaţie, foarte mulţi au remarcat asta din glasul lui. Avea o anumită rigoare în felul în care vorbea. Şi asta i-a cerut şi lui Theodor. A fost o căldură între ei. Şi l-am simţit ca pe un om foarte cald, care ştia să se bucure într-un fel în care foarte puţini oameni ştiu. Un lucru cu care am rămas de la Părintele – şi ăsta este ecoul lui, amintirea lui în mine –este că e nevoie să mergem la biserică altfel decât mergem la teatru sau la film sau la operă, că este nevoie să ne găsim un duhovnic, că este foarte important să-l căutăm. Cu mine vorbea, la mine se referea. Şi mi-a mai spus să nu mă trufesc, să nu pornesc din start cu prejudecata că nu o să găsesc pe cineva care să mă înţeleagă sau care să primească să-mi fie duhovnic. La foarte puţină vreme după ce mi-a spus asta, probabil în câteva luni de zile, am găsit un astfel de om. Şi cu asta am rămas de la Părintele: cu un zâmbet foarte cald, pe care nu-l putem uita, ori de câte ori ne întâlneam şi ne îmbrăţişam, şi cu o anumită cuminţenie a gândului şi cu o anumită, nu ştiu, moderaţie, o anumită dreaptă-socotinţă în toate. [...]
Un copil care răspândeşte bucurie”
- Ce-l bucură cel mai mult pe Theodor?
- Multe, foarte multe lucruri îl bucură. Îl bucură întâlnirea cu oamenii, îl bucură să asculte muzică, îl bucură să participe la rugăciune, la slujbele bisericii, îl bucură să înoate, să participe la excursii cu noi, cu şcoala, cu colegii… Îl bucură să meargă la şcoală, niciodată nu e refractar la ideea de a merge la şcoală. Aşteaptă orele. E un copil care se bucură, şi în acest sens chiar cred că Părintele Teofil i-a transmis din bucuria sa. E un copil care chiar se bucură, şi care la rândul lui răspândeşte bucurie.
- Cum percepe el crucea aceasta pe care o are de dus?
- O percepe ca orice om în situaţia lui… Acum ne întreabă: „De ce eu nu pot să văd?”. Îi spunem că el vede în alt fel, că nevăzătorii au şi ei un văz interior. Că, uite, nici noi nu putem să citim partiturile muzicale. Iar lui îi trebuie cărţi în Braille. Încercăm să-l facem să înţeleagă că nu e uşor şi nici nu va fi uşor, dar e nevoie de răbdare şi la un om văzător, şi la un om nevăzător. Există, recunosc, o anumită zonă de întrebări sfâşietoare, pentru care trebuie să fii tare ca piatra ca să nu te emoţionezi până la lacrimi când le auzi, şi sunt practic îndreptăţite: „Adică eu de ce nu pot? Eu de ce sunt aşa?…”. Există un film despre care nu ştiu câţi oameni au auzit, un film deosebit, iranian, care se numeşte Culoarea paradisului, al cărui personaj principal este un băieţel de 8 ani născut nevăzător. Tatăl lui îl dă la un moment dat să facă ucenicie la un tâmplar tot nevăzător, dar foarte independent şi foarte bun meseriaş, căutat acolo, în munţi. El vorbeşte cu tâmplarul despre condiţia lui de nevăzător. Tâmplarul îi spune: „Da, asta e!”. Încearcă să-l facă să-şi accepte situaţia, iar el, printre lacrimi, spune că va pipăi până când Îl va întâlni pe Dumnezeu. Pentru noi e foarte uşor să găsim în cazul lor explicaţii că „mâinile sunt ochii lor”, dar când auzi o întrebare de felul: „De ce am ochi, dacă nu pot să văd cu ei?”… Sunt o serie de întrebări pe care le pune şi le va pune în continuare, şi nu ştiu cât de uşor aş putea găsi un răspuns care să-i astâmpere setea, dar am nădejdea că le rânduieşte cumva Dumnezeu şi le va înţelege până la urmă.
TM mai 2009 cu Theodor Radulescu
[…]
- Ce vă întăreşte în această cruce pe care o aveţi de dus cu Theodor?
Raluca: – Nădejdea că Dumnezeu îi va purta de grijă. Că noi, oamenii, putem să fim în preajma lui câte zile ne dă Bunul Dumnezeu pe pământ, dar dincolo de asta suntem la mila lui Dumnezeu. Eu nădăjduiesc ca Dumnezeu să-i poarte de grijă când nu o să mai fim. Să-i pună în preajmă oameni care să-l călăuzească, să-l ajute, să-l susţină. El, de o vreme, vorbeşte despre copiii lui, că îşi doreşte să aibă copii care să-l ajute. Nu înţelege foarte bine încă, dar el ne vede pe noi, probabil, purtându-i de grijă lui şi frăţiorului, şi atunci într-un fel se gândeşte că lui îi vor purta de grijă copiii. Că vor fi, că nu vor fi – Dumnezeu ştie. Noi trăim cu nădejdea că Dumnezeu o să-i poarte totdeauna paşii, ţinându-l de mână.

Texte extrase dintr-un material realizat de Raluca Tănăseanu
Interviul integral se găseşte în revista Familia Ortodoxă - octombrie 2013.