Ultima noapte din
august este – potrivit calendarului bisericesc („pe stil nou”) – un fel de revelion,
de chemare la trezire (réveil), de (re)intrare
în rânduiala îmbisericirii minţii. Pe 1 Răpciune începe, convenţional, Noul An
Bisericesc. Printre cei prăznuiţi la 1 septembrie se numără şi Sfântul Simion
Stâlpnicul şi maica sa, Marta.
Despre acest
sfânt aflăm, desigur, din hagiografii. Dar şi din filmul „iconoclast” al lui
Luis Buñuel, Simón del desierto,
străbătut de un neostoit dor după veşnicie, după asceza trădată pe care-o va fi
regretat pustnicul teleportat – printr-un truc de montaj – din începutul de Ev
Mediu în babilonia veacului XX. Din viaţa trăită întru despătimire spre o
existenţă în descompunere şi fără niciun căpătâi, aşa cum ajunge s-o deprindă anahoretul
din film după ce a cedat „frumuseţii străine”. De la duhul curăţiei la viaţa
învăluită în duhănire şi drăceşti ritmuri dansante. De la chipul tot mai
luminos la care a ajuns prin post şi rugăciune, la faţa plictisită şi blazată,
la privirea ce vine de nicăieri şi caută spre nicăieri a celui care a pierdut războiul
nevăzut: al luptei cu sine.
Mă întreb dacă nu
cumva această operă cinematografică (pe care o socotesc alături de Nazarin
şi Viridiana ale aceluiaşi Buñuel
de La dolce vita, Giulietta degli spiriti
ale lui Fellini şi de mai recentele 4
luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi După dealuri ale lui Cristian Mungiu) nu este o formă de mărturisire – neilustrativă,
nemoralizatoare, ci în termenii expresivi ai imaginii filmice – a felului în
care dezmăţul, agitaţia şi superficialitatea vremurilor noi (luminate de gândirea
Iluminismului, iar nu de teofania de pe Tabor) ascund plictis şi silă.
De aceea,
numai cel ce se crede fără de păcat sau fără de „străvedere” (de ochi lăuntric)
îl poate considera deşănţat sau cu tendinţe de critică socială. În esenţă, Simon este – asemenea susnumitelor filme
de Buñuel, Fellini şi Mungiu – o necruţătoare şi înflăcărată chemare hristică.
 |
| Simon del desierto (un film de Luis Bunuel) |
