duminică, 27 martie 2011

Duminica Crucii

Eram, cred, în clasa a şasea când am trăit cea dintâi „criză escatologică”. La începutul anilor 80 se înteţise mişcarea Solidarităţii din Polonia. Tulburările sociale din această ţară, conjugate cu o serie de evenimente nu mai puţin grave din Orientul Mijlociu, aveau să declanşeze o campanie agitatorică în media românească. La mine a prins şi aşteptam, îngrozit, „apocalipsa”. Un coleg de clasă m-a încredinţat atunci că „sfârşitul lumii” va veni negreşit, însă nu atunci când se aşteaptă oamenii, aşadar nu avea niciun rost să mă îngrijorez. În ultima vreme sunt întrebat, din stânga şi din dreapta, ce cred despre anul 2012. Că e anul de după 2011 – răspund. Şi cu sfârşitul lumii cum rămâne? – vrea să ştie cineva îngrozit de propaganda „escatologică” de care aflase prin intermediul televizorului. Documentarele şi emisiunile pe tema „iminentei apocalipse din 2012”, mi se spune, sunt toate „argumentate şi convingătoare”. Altcineva, aflu, avea oroare de „luna mare” ce s-a arătat pe 19 martie. Persoana în cauză se temea de eventuala „apocalipsă” pe care, chipurile, astrul ceresc ameninţa s-o aducă…Cum să nu aibă atunci dreptate cei care – chiar dacă sunt într-un palat, chiar dacă sunt într-un pustiu – îşi ţin mintea în iad şi nu deznădăjduiesc, asemenea Sf. Siluan Athonitul. Tăvălugul oricum nu-l putem opri, dacă e să se petreacă, aşa că – atât cât mai avem răgaz – mai cu folos este să lucrăm noi binele, decât să ne tânguim şi să ne văicărim. (Ori să ne punem capăt zilelor, speriaţi – la propriu – de bombe, ca personajul din Lumină de iarnă, filmul lui Ingmar Bergman.) Dacă e să ne mănânce lupu’ – vorba lui Steinhardt – atunci să fie  în zori, după ce ne-am luptat aprig cu el şi am rezistat până la capătul puterilor. În ultimă instanţă poate că lupta e cea care contează (însă lupta cea dreaptă!), nu iluzoria „negociere” a acestei existenţe părelnice a omului pe pământ. Suferinţa (sau crucea, în tălmăcirea Bisericii) este dată omului ca să-şi amintească de ceea ce contează cu adevărat: că nu este decât un călător prin această viaţă, că nu omul stăpâneşte viaţa (aşa cum, în zadar, îşi închipuie), că sfârşitul nu-i aici…
Duminca Crucii, a „handicapului”, scârbei şi strâmtorărilor de tot felul – înţelese, desigur, în sens duhovnicesc. Mă gândesc – dacă ar fi să aleg personaje de film care au ştiut să-şi „răscumpere” infirmitatea – la fetiţa infirmă (nu poate merge) a Călăuzei din filmul Tarkovski. Mi-e foarte dragă cuminţenia ei – nu scoate un cuvânt, îi auzim doar glasul, în secvenţa finală, când citeşte poemul lui Tiutcev şi pare că teleghidează cu privirea cele trei pahare de pe masă. (Telechinezie, credinţa ca un grăunte de muştar ce mută şi munţii din loc sau pur şi simplu efectul produs de trecerea trenului masiv pe lângă casa lor, situată în vecinătatea şinelor ferate?) Nu pot uita nici strigătul de durere al femeii Călăuzei (pe care fetiţa, ce se afla în camera alăturată, e de presupus că l-a auzit): „Te-a pedepsit Dumnezeu cu aşa un copil!” Mă gândesc apoi şi la băieţelul din Sacrificiul aceluiaşi Tarkovski: a suferit o operaţie la gât, astfel că e nevoit să tacă şi să asculte mărturisirea tatălui. Îi auzim glasul doar la final când pune în practică scena din Pateric pe care tatăl său i-o relatase: cară nişte găleţi cu apă (opintindu-se, în chip vizibil) până la rădăcina unui copac uscat. Udat ritmic – spune pilda – pomul va prinde iar viaţă. Şi copilul asta începe să facă: ascultare de povaţa tatălui. Filmul se termină cu o mirare (şi ce mirare!): „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?” – întrebare ce pare a fi rostită mai degrabă în gând. Sau băieţelul nevăzător din Culoarea paradisului de Majidi care-şi dorea să-L caute pe Dumnezeul nevăzut şi care pretutindeni este, ca să Îl poată simţi şi „vedea” cu degetele sale. Asta e: poate că nu explicarea „handicapului” (crucii) e totul, ci asumarea lui prin ascultare. Prin răbdare. Prin deprinderea iubirii de cei buni şi de cei răi. Abia atunci crucea nu mai apasă, ci înviază, aşa cum l-a înviat – din moartea crimei (duble) făptuite – pe Raskolnikov. Da, dar pentru asta e nevoie de o Sonie prin preajmă care să aibă credinţă (vie, clocotitoare, contagioasă) chiar atunci când Rodionii sunt fără de credinţă şi se ruşinează de handicapul lor (săvârşirea unei crime, de exemplu)…