Cumva împotriva
curentului şi politicii culturale din România, Filarmonica „Banatul” din
Timişoara revizitează, prin repertoriul său, creaţiile unor compozitori români de
muzică simfonică. În Zilele Enescu-Bartok desfăşurate la mijlocul lui 2013 s-au
cântat opusuri, mai mult sau mai puţin cunoscute, de George Enescu, Bela
Bartok, Aurel Stroe, Violeta Dinescu sau Paul Constantinescu. Am reascultat
astfel Rapsodia română nr. 1de George
Enescu şi m-am bucurat, încă o dată, de limpezimea cu care celebrul artist a ştiut să prelucreze
motivele folclorice româneşti, să-şi însufleţească muzica. Într-un fel, rapsodiile
enesciene sunt – pentru mine – parte din nevăzutul drapel naţional în trei
culori, alături de sculpturile lui Brâncuşi, de pictura lui Horia Bernea, de Ţiganiada lui Budai-Deleanu, de
comediile şi momentele lui Caragiale, de Glossa
şi Scrisorile lui Eminescu, de Poemele luminii scrise de Lucian Blaga,
de Jurnalul fericirii de Nicolae
Steinhardt. De cântările Mariei Tănase, Ioanei Radu, Dumitru Fărcaşu sau ale
lui Fărămiţă Lambru. De jazzul lui Richard Oschanitzsky sau de poemele pop ale
lui Florin Bogardo. Sau de câteva filme de Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Liviu
Ciulei, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos ori Cristian
Mungiu. Toate, repere pentru un posibil îndreptar. Mai sugestive, mai expresive
decât formele şi culorile vremelnice ale unui drapel naţional.
 |
| George Enescu (1881-1955) |
