Primul idol

S-a mai săvârşit un mega-mit (local, carpatin). Sergiu Nicolaescu (inginer, regizor, director de imagine, scenarist, actor, producător, politician ş.a.m.d.) a trecut la cele veşnice. 

Sergiu Nicolaescu, Marga Barbu, Mircea Albulescu

E posibil să-l fi descoperit în Osânda. La cei opt ani pe care îi aveam atunci când am văzut întâia oară acest film, am fost fascinat – recunosc – de senzaţionalul poveştii şi m-a îngrozit tragicul final. În acordurile muzicii lui Tiberiu Olah (feat. Corul „Madrigal”) – i-am descoperit pe Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ioana Pavelescu, Ernest Maftei, Mihai Mereuţă ş.a.. De bună seamă că, nefiind precoce, a continuat să mă pasioneze, o vreme, tot ceea ce făcea Sergiu Nicolaescu. De aceea nu am ezitat să văd, pe marele sau micul ecran, Accident, Zile fierbinţi, Revanşa, Pentru patrie, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Dacii, Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Ultima noapte de dragoste, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Capcana mercenarilor, Duelul, Viraj periculos, Nea Mărin miliardar, Întâlnirea, Ringul ş.a.. Cel mai tare m-a „prins” Revanşa (mai cu seamă datorită ilustraţiei muzicale), pe care am tot văzut-o de vreo 30 de ori. Altfel spus, vreme de cinci-şase ani, pentru copilul care am fost, Sergiu Nicolaescu era Actorul şi Regizorul (ex equo împreună cu actorul Florin Piersic). 

Sergiu Nicolaescu şi Vladimir Găitan în Accident

Pe la 12 ani, o vecină (profesoară de engleză, familiarizată cu repertoriul cinematecilor) a încercat să-mi demoleze idolul: „Sergiu Nicolaescu nu e actor.” Nici regizor nu era, după ea. Dar cine, atunci, să fie vrednic de acest nume? Răspunsul aveam să-l descopăr treptat, răsfoind reviste şi almanahuri Cinema, apoi cărţi de specialitate. Şi, mai ales, descoperind Filme. Crucială avea să fie descoperirea Concursului (regia: Dan Piţa), când a fost difuzat de Televiziunea Belgrad. Până atunci văzusem şi alte filme româneşti de referinţă: Proba de microfon, Croaziera, Mere roşii, Casa dintre câmpuri, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Tănase Scatiu, Un om în loden, O lacrimă de fată. (Alături, se înţelege, de mult mai numeroasele filme de propagandă sau populare.) Începeam să desluşesc sensuri secunde şi ceea ce se numeşte „limbajul cinematografic”, expresivitatea unui cadru, a unui gest. Începeam să-i descopăr pe marii actori distribuiţi de Sergiu Nicolaescu şi în alte ipostaze, în filme unde nu conta doar personajul (piro)tehnic. Atunci, cred, avea să înceapă „slobozirea” mea de Sergiu Nicolaescu. Şi împrietenirea cu filmul ca film, ca artă, ca poem, ca „sculptură în timp”. Aşa m-am apropiat de multe din filmele lui Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Victor Iliu (pe Lucian Pintilie şi Mircea Săucan aveam s­ă-i descopăr mai târziu). Iar apoi, via televiziunea iugoslavă, de o serie de capodopere din „lumea mare” prin care, în adolescenţă, am ajuns la Tarkovski, Mihalkov, Fellini, Kurosawa, Bergman, Antonioni, Pasolini, Fosse, Buñuel, Wajda, Forman şi mulţi alţii. 

Amza Pellea, Gina Patrichi, Sergiu Nicolaescu

Filmele lui Sergiu Nicolaescu m-au încântat în copilăria cinefiliei mele. A fost o perioadă în care, puşti fiind, îi admiram personajele, acţiunea (şi muzica) din filme. Ar fi nedrept şi inutil să-l reneg acum. După 1990, filmele sale au fost în repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în format VHS, apoi DVD şi comercializate cu mai mult sau mai puţin succes, în vreme ce – observă criticul de film Iulia Blaga – „adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite [se gândea, în primul rând, la Mircea Săucan; a se vedea întreg textul din Dilema Veche, în numărul consacrat „vechiului nostru cinema” – M.R.] sînt în continuare de nişă”. Mai grav e că „există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă”. 

Amza Pellea şi Sergiu Nicolaescu în Osânda

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe Sergiu Nicolaescu. Peste timp, între scheletul (sau cenuşa) lui şi rămăşiţele pământeşti ale oricărui alt cineast, artist, politician sau om pur şi simplu, prea multe diferenţe, oricum nu vor fi. Asta în vreme ce sergiunicolaescumania, sub o formă sau alta, va rămâne – în România – evergreen.

George Mihăiţă, Vladimir Găitan, Enikö Szilagyi, Sergiu Nicolaescu

Celălalt Noica

titlu: Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon
autor: Rafail Noica
editura: Anastasia, 1994
număr de pagini: 208
Cartea monahului Rafail Noica – „celălalt Noica” – este o mărturie de credinţă ortodoxă, înţeleasă şi trăită ca pe însăşi „firea omului”.

Sinopsis:
Fiul filosofului Constantin Noica povesteşte despre descoperirea Ortodoxiei („singura realitate a omului”) după o lungă experienţă protestantă, despre păcatul înţeles fiinţial (nu etic), despre moartea ce dă sens vieţii, despre importanţa unei crize spirituale, despre rădăcinile metafizice ale cuvântului,  despre smerenie şi iubire, despre faptul că nu există „alţii” pentru creştini.

Pendulând între adevăr şi rătăcire, omul este o „amestecătură nemaipomenită de ce poate fi mai sfânt şi de ce poate fi mai drăcovenesc (sic!)”. Fiecare criză vine cu o îmbogăţire, de aceea lucrurile care vin nu trebuie să ne smintească: „Dumnezeu Îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă.”
Starea de păcat (de rătăcire, de simnteală) nu trebuie dispreţuită la om, pentru că până şi acolo omul îşi caută „menirea lui cea adevărată”. Omul trebuie respectat chiar şi în smintelile lui, în revoltele lui pentru că, de multe ori „rana suntem noi, cei care am reprezentat greşit ceea ce credeam”.
Doar văzându-ne propria suferinţă şi slăbiciune îl putem înţelege pe păcătos – „aproapele nostru nefericit”. De aceea şi biserica ne învaţă să nu ne închidem şi să nu ne ascundem, ci să ne deschidem şi să ne spovedim. „Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu.” – ne învaţă monahul Rafail, citându-l şi pe Cuviosul Siluan: „Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, că fratele nostru este viaţa noastră”.
Descoperind Ortodoxia, Rafail Noica îşi aminteşte de atmosfera „foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă, în sensul că nu te hrănea cu nimic” din bisericile protestante prin care a umblat. „Am găsit în toate religiile, în natura şi în filosofiile lor, tendinţe către Ortodoxie.” Totuşi, ţine să precizeze Monahul Rafail, „sectanţii şi catolicii din Apus, nefiind oameni ce se dezlipesc de Biserica Ortodoxă, nu cunosc altceva”. Au numai „ceea ce au primit şi ei, în forma pe care au moştenit-o” şi sunt străini de „duhul acesta înrăutăţit” dintr-o ţară ortodoxă, unde „mulţi vin din afară şi încearcă să pescuiască în apele ortodoxe peştii Bisericii”. Biserica Ortodoxă nu este însă „o biserică între altele”, ci „firea în care Dumnezeu l-a creat pe om”.
Abia aici avea să descopere „energia care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte” a cuvântului nedespărţit de rădăcinile sale metafizice: „Numai trăind Ortodoxia ca un convertit am putut să o văad în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei”.
Ortodoxia, asemenea unei Cenuşărese, alege – ca în cunoscutul basm – lada „cea mai urâtă şi mititică”, „plină de comori”. Celelalte două surori ale ei au luat lăzile „cele mai mari şi mai frumoase”, dar – arată „celălalt Noica” – s-au păcălit, „că nu era mare lucru înăuntru”.

 sursa: Hyperliteratura