Peisaj după bătălie

Scriitorul din Călăuza (blazat, cinic, preocupat - în pagubă - doar de propria persoană) către duduia pe care a adus-o cu el în pragul Zonei (și care va fi alungată de Călăuza printr-un singur gest): „Nu există nici un Triunghi al Bermudelor, ci doar triunghiul ABC egal cu triunghiul A'B'C'. Nicio lege de fier și niciun Dumnezeu...” Tocmai făceam cazurile de congruență ale triunghiurilor la școală (eram în clasa a șasea sau a șaptea) când - în 1981 - am văzut prima oară ciudatul apolog tarkovskian. „Îți dai seama ce plictiseală e în vremurile noastre? În Evul Mediu era mai interesant, fiecare casă Îl avea pe Dumnezeu...”

Tablou de Dan Voinea

Cred că și în scepticul personaj al Scriitorului putem afla - dacă deschidem bine ochii - taina omului. Sau în Mistrețul care a fost „pedepsit” de Zonă. Primind un sac de bani (deși el se rugase pentru viața fratelui / aproapelui său), își pune capăt zilelor și se spânzură. Și - încă o dată - Tarkovski se întâlnește cu Dostoievski: „Omul nu poate trăi fără Dumnezeu”. Conștientizarea ultimă (extremă) a „inexistenței” Lui echivalează cu sinuciderea. Mărturisirea prezenței (existenței) lui Dumnezeu, la Tarkovski este inseparabilă de numirea Frumosului, a Bucuriei liturgice. Acolo, în Liturghie, Îl aflăm pe Dumnezeu, pe măsura doririi noastre. Și în viața primenită de timpul și spațiul liturgic. Despre ceea ce se întâmplă „în afara” acesteia, Tarkovski nu vorbește. Personajele sale caută doar să recupereze ce-a mai rămas din „uitata frumusețe a vieții”, atunci când timpul este punctat de rugăciune, de împreuna slujire liturgică. „Dar omul nu mai știe cum să se roage...” Iată, poate, darul suprem al filmelor sale pentru spectator: chiar această stare de jind, acest dor de (re)îmbisericire a minții atunci când conștientizezi deopotrivă „peisajul de după bătălie” și dărâmăturile, dar și prezența „bufniței” ce se cuvine căutată și cercetată...