Deopotrivă acasă şi la şcoală, elevii au acum parte de
„morală” și „lecții”, de mustrare şi dojenire în doze mult peste limitele
răbdării lor. Așa se explică reacţia unora de respingere en gros a părinţilor şi profesorilor. Tupeul
pe care adesea îl afişează la clasă presupușii învățăcei stârneşte un reflex –
condiţionat, pavlovian – de tip Tourette
în rândul celor de la catedră: enervare, dispreţ, silă. (Atunci când educatorii
nu s-au retras, îngroziți, sub catedră
– de bună voie ori constrânși de mințile periculoase – dangerous minds – ale câte unui „elev-problemă”.) Elevii însă –
chiar dacă nu-şi dau seama, chiar dacă nu recunosc – au o nevoie acută de milă,
de com-pătimire.
Haosul generalizat din sistemul de învăţământ poate duce
foarte uşor la indiferenţă (faţă de profesie, faţă de elevi, faţă de școală), atunci
când n-a dus deja la depresie. Iar elevii – întotdeauna am simţit asta – sunt
cel mai puţin vinovaţi de climatul
individualist în care trăiesc. Rămaşi, nu puțini, fără familie (câți au avut
parte măcar de „cei șapte ani de-acasă”?), ei cresc „de capul lor” şi –
conştient sau nu – se autodistrug. Aici intervin, e drept, o groază de factori
(înșiruirea e aleatorie): mass media (cu
programe extreme ori
sentimental-pietiste, cu știri tabloidizate și nocive mesaje subliminale, cu
„visul american” promovat la scară planetară) de care, pentru că nu i-a învăţat
nimeni, nu știu să se ferească; anturajul pe care adesea nu se pricep să-l
selecteze (după care criterii?), substanţele mai mult sau mai puţin
halucinogene pe care și le procură mai lesne ca oricând; în fine, un întreg
sistem educațional „centrat pe elev”.
Este meseria de dascăl pe cale de dispariție? Mai presupune ea
o chemare specială, o vocație (în care-ți găsești împlinirea atunci când simți
că faci ceva care contează), sau este un job
obișnuit, ceva mai prost plătit ca altele? A ajuns școala „centrată pe
elev” în impas, e doar o formă fără fond, un S.R.L. în pragul falimentului, un
„cumplit meșteșug de tâmpenie” pe care elevul – cunoscându-și foarte bine
drepturile civile, mai puțin îndatoririle – se revoltă, atunci când strigă
„Hey, teachers, leave the kids alone!”? Mai poți suporta, ca profesor,
ostilitatea generală (a unui întreg sistem, nu doar a elevilor) fără să-ți ieși
din minți? Mai are cineva nevoie de dascăli, de îndrumători, într-o lume în
care toate drumurile par – sună democratic, nu? – la fel de valide?
Filmul lui Tony Kaye, Detachment
(Indiferență), fără să fie
moralizator sau tezist, pune – oarecum retoric – toate aceste întrebări. Așa
cum Requiem for a Dream (regia:
Darren Aronofsky) nu este atât un film despre droguri și drogați, cât un poem
cinematografic (hardcore, e drept)
despre dependență, tot astfel Detachment este
un la fel de incomod poem al indiferenței. Al nepăsării elevilor față de
profesori sau directori. Al nepăsării inspectorilor școlari față de profesori.
Al nepăsării părinților și elevilor față de școală. Al nepăsării multor
profesori față de elevi. Al nepăsării părinților față de copii. Un film ca o
călătorie în infern – un infern construit, evident, de om. De omul
„progresist”, „revoltat” – încă din timpul Renașterii și Iluminismului – pe o
anumită rânduială, pe anumite valori tradiționale, în numele unei „democrații a
libertăților”.
Detachment este o experiență
comparabilă – prin mijloacele cinematografice sofisticate, prin forța expresiei,
mai cu seamă la nivelul imaginii și montajului – cu
opusuri tulburătoare precum Natural Born
Killers (regia: Oliver Stone), Happiness
(regia: Todd Solondz), Dancer in the
Dark (regia: Lars von Trier), Elephant
(regia: Gus van Sant). Dar este și un film
despre nevoia omului (din fața sau din spatele catedrei) de mărturisire, de
comunicare, de iertare, de restaurare a ființei sale. Când profesorul
suplinitor, primit cu ostilitate de unii dintre elevi, le dă acestora un test
de evaluare în care le cere să scrie un scurt eseu având ca temă ceea ce își
închipuie că ar spune despre ei părinții sau prietenii la slujba lor de
înmormântare, Meredith – o adolescentă sensibilă, talentată la desen, dar
complexată – scrie, sub protecția anonimatului, despre felul în care își
imaginează că vor primi părinții ei (lipsiți de responsabilitate, materialiști,
indiferenți) vestea că s-a sinucis. Peste o lună de zile, la ultima sa zi de
lucru în acea școală, dascălul
suplinitor le citește elevilor o poezie.
Ei par să-l asculte cum le vorbește despre jocul secund al poemului –
ființa nevăzută a unei clădiri părăginite, ca sufletul lor ofilit înainte de
vreme. Ultimele versuri sunt citite de profesor într-o sală de clasă pustie, ca
un peisaj după bătălie: scaune, cărți și caiete răsfirate peste tot, pagini
rupte din manuale și priveliște de waste
land în care n-a mai rămas decât un dascăl-apostol ca să stingă lumina.
Ar fi greșit să vedem în Detachment doar un film „didacticist” ce
semnalizează o criză profundă a învățământului secularizat american, la
începutul mileniului trei. Ar fi nedrept să arătăm cu degetul: Uite ce-au ajuns
ei, americanii! Uite ce monștri se
nasc la ei din somnul rațiunii, din
indiferență! Mult mai cuvenit ar fi să înțelegem că – deși la alte proporții –
suntem și noi deja parte din acest sistem, din această stare de fapt, din
această „slăbiciune apăsătoare”. Că în „casa Usher” („un castel în ruine ce are
nevoie de reparații capitale”) locuim și noi. Că babilonia și „oceanul de
durere” amenință să ne înghită și pe noi, dacă nu ne trezim la timp. Dacă nu
ne-a şi înghiţit deja.
