În 1977, Iarba verde de acasă era nu doar un debut promițător în cinematografia românească (în care se produceau și 30 de filme anual), ci și lung-metrajul cel mai puțin mincinos. Atât s-a putut atunci. Filmul lui Stere Gulea după scenariul lui Sorin Titel ilustra o teză: întoarcerea la „matcă”, la „iarba verde de acasă”. Ce-i drept, ilustrația, în acest caz, este salvată de o distribuție bine aleasă (Florin Zamfirescu, Vasile Nițulescu, Mihai Pălădescu, Octavian Cotescu, Diana Lupescu, Rodica Mandache, Ion Caramitru, Dana Dogaru, Ernest Maftei, Ovidiu Schumacher, Ion Cojar ș.a.). Actorii - în lipsa unui regizor care să-i țină în frâu (ca Pintilie ori - în anii 70-80 - Pița, Daneliuc, Tatos) - fac și ei ce pot. Ceva mai multă grijă la detalii, la accentele din care este construită lumea satului românesc din acei ani, o viziune mai personală, mai puțin idilică, mai puțin amestecată cu „indicațiile de Partid”, ar fi făcut din Iarba verde de acasă un film nu bun, ci foarte bun. Așa cum, în anii anteriori ai deceniului, nemincinoase și surprinzător de firești, de adevărate, fuseseră doar: Reconstituirea, Nunta de piatră, Duhul aurului, 100 lei, Filip cel bun, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Mere roșii, Tănase Scatiu, Dincolo de pod. Filmul poate fi văzut (sau revăzut) la Cinemateca BCUT marți 11 octombrie, ora 18. Intrarea este liberă. Înainte de proiecție voi spune câteva vorbe despre el și despre celelalte filme de Stere Gulea (Ochi de urs, Moromeții, Vulpe-vânător, Stare de fapt) și Alexandru Tatos (Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Secvențe, Secretul armei secrete), prezentate aici în săptămânile care urmează.