Poezie ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor
epistemologic ne dăruie, generos şi nefăţarnic una din netăgăduitoarele izbânzi
ale filmului românesc de azi – CONCURSUL.
Îl cheamă Vasile, nume de obârşie elină, şi care în limba
noastră se tălmăceşte împărat. Ceea ce şi e – prin ţinută, fapte şi purtări - cu
toate că nu-i decât un simplu muncitor şi că poartă veşminte extrem de modeste
şi-i blând în gesturi, smerit cu inima, cuminte la vorbă şi a apărut de nu se
ştie unde pe o sărmană bicicletă (ar fi putut fi la fel de bine să fie un
asin). În echipa unde i se întâmplă a nimeri – la un concurs de orientare – e
cel mai tânăr, drept care i se spune Puştiul.
(Aceluiaşi, Esenin, într-una din ultimele sale poezii, tot aşa i se adresează.)
Orientare. Cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi
abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece aceasta chiar este înţelepciunea
vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o
risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate
primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci, cum se petrec lucrurile cu
echipa concurentă de-a lungul mersului ei prin misterioasa pădure, simbol al
vremelnicei noastre curse prin timp.
Dar membrii echipei chiar asta fac: îşi irosesc vremea –
preţios şi straşnic cronometrata lor vreme – în tot soiul de nimicnicii,
incidente, neghiobii şi lăturălnicii: vrajbe, invidii, încăierări, denunţuri,
lăcomii, mizerabile pofte, rivalităţi, referate. Găina înhăţată de unul din
coechipieri şi de care în ruptul capului nu se mai desparte e şi ea un simbol:
al unei întregi viziuni a lumii şi a vieţii, cea specifică găinarilor. Echipa,
mai presus de orice, e o tagmă de găinari, de hoţi mărunţi, de răufăcători de
speţă joasă.
Iar puştiul, oricât s-ar strădui, nu-i poate vindeca de
orbire şi smulge din gropile unde înşişi se aruncă ori cad prosteşte după ce,
plini de nădejde, pentru alţii le-au săpat. Îi scapă de şerpi, de ispita
sinuciderii, de belele şi necazuri fără număr, îi trezeşte din letargie, le întinde
mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric,
se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile şi greutăţile (păcatele,
cum ar veni, dacă am ţine cu tot dinadinsul a grăi simbolic). Degeaba. Sunt
temeinic afundaţi în găinăriile, răutăţile şi neroziile lor sub călăuzirea unui
şef netrebnic şi guguman. Cine va birui? Cine va câştiga concursul? Deşi numai
de asta sunt acolo, în pădure, printre piedici şi taine, prea puţin le pasă.
Uită principalul. De ce le pasă şi le arde? De sfezi, de a face dragoste ca
dobitoacele, pe apucatelea, de a-şi fura singuri căciula, de a înfuleca orice
le dă la gură, de a se vinde unii pe alţii, de a-şi vărsa veninul şi fierea
unul pe altul. Vai, orarul e drămuit şi concursul va să fie câştigat înainte de
a se ieşi din pădure (din viaţă, din temporalitate, cum ar veni). Căci în clipa
în care ies din pădure se produce Marea Explozie, următor căreia nu se mai
poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis,
mirele a intrat în sala de ospăţ. Zadarnic este şi a face cale întoarsă, aşa
cum – după spinoase discuţii şi ticăite tergiversări – autobuzul se hotărăşte a
proceda. Prea târziu! Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere şi ceţuri.
Puştiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte
fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri.
Pe cel care numai bine le-a făcut, şi-a jertfit mereu
interesul, comoditatea şi mândria lui de om, cum îl răsplătesc? Punându-i în cârcă
toate sarcinile şi tot calabalâcul lor de sportivă drumeţie, acceptând ca
foarte firesc să-şi asume toate riscurile, bănuindu-l, suspectându-l, somându-l
să-şi păstreze identitatea, zgâlţâindu-l, învinovăţindu-l şi atribuindu-i
propriile lor puturoase gânduri; ba punându-şi mintea să-l şi omoare (găinari,
capabili însă, de este cazul, şi de mari mârşăvii). Până la urmă, uitând de el,
abandonându-l cu totul, auzind apatici cum strigă cu glas mare de parcă şi-ar
da duhul. Şi apoi contestându-i chiar existenţa, realitatea (istoricitatea, cum
ar veni). Cui? Acestuia, care nici o clipă nu s-a gândit la sine, care pe toata
durata întrecerii a dat dovadă că trăieşte numai spre a face bine altora, care
întru totul corespunde preferatei definiţii a cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist,
omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi.
Frumos măiestrit, în imagini, sunet şi culori
impresionante l-a evocat – fără a se teme ori ruşina – Dan Piţa în filmul CONCURSUL, cea mai bună producţie
cinematografică românească de la RECONSTITUIREA
lui Lucian Pintilie încoace. O creaţie egală cu aceea, superbă, a lui
Tarkovski: neuitata Călauză şi amintind două din capodoperele
artei mute: ORDET şi PATIMILE IOANEI D’ARC ale lui Carl Dreyer. (Ori mai recentele lucrări
ale lui Pasolini si Zeffirelli).
Profunda originalitate a concepţiei regizorale autohtone
porneşte de la convingerea că repede şi direct se obţine contactul cu tragicul
şi sublimul mai ales pe firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o
continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc. Nu puţin
contribuie contrastul acesta la zguduirea spectatorului, din ce în ce mai conştient
de adevărul că distanţa dintre domenii aparent ireconciliabile este de fapt
minimă. Descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale ia
astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie (cum ar veni).
CONCURSUL: încă o mărturie
a imensului talent pe care-l mărturisesc cineaştii (ori toţi ceilalţi artişti)
români când nu li se pun în cale personaje ca acelea care organizează şi ţin
sub control strict concursuri de tipul paralel parabolei cutremurător şi fidel înfăţişate
de Dan Piţa într-o scenografie, cu o cromatică şi cu tonalităţi vrednice de
subiect.
