Un preot este
chemat la o familie să spună niște rugăciuni pentru o persoană aflată pe patul
de moarte. Începe să citească rugăciunile, însă fiica muribundei ar vrea să schimbe
„repertoriul”. Adică de ce să i se citească mamei ei rugăciuni pentru
„sfârșitul creștinesc”, iar nu pentru ca – forțând mâna lui Dumnezeu – să mai
rămână în viață? (Se vehiculează chiar rugămintea de a o împărtăși pe
suferindă, chiar dacă este în comă. Preotul, evident, refuză.) Altfel spus, i
se cere să spună o rugăciune „eficientă” care s-o vindece instantaneu pe cea
aflată în mare suferință. Preotul se conformează și la urmă este invitat la o
cafea. Gazdele vor să știe dacă e adevărat că unii preoți „fac minuni”, că au
auzit ei că unii au înviat până și morții. Se vehiculează două nume de „părinți
înduhovniciți”: Părintele Boca,
Părintele Argatu. (Părintele Boca însă e cunoscut și prin aceste
vorbe-testament: „Voi veniţi după cuvânt de folos şi
apoi aşteptaţi să vă mântuiesc... Dar eu nu pot asta, eu pot doar să vă trezesc
din păcatele în care trăiţi...”) „Există minuni?” – vor ei să
știe. Preotul, cu duhul blândeții, le spune că nu e momentul pentru astfel de discuții,
dar că îl pot căuta la biserică pentru orice nelămuriri. „Uite de-aia eu nu pot
să fiu sută la sută cu religia...De ce vrea Dumnezeu răul? De ce îi duce pe cei
buni în rai și pe cei răi în iad?” – se revoltă și ginerele. (Actorul care-l
interpretează pe acest personaj modern și nedumierit încurcă, inițial, ordinea
și întreabă de ce sunt duși în iad cei buni și în rai cei răi.)
 |
| Mihaela Sârbu, Alexandru Dabija în O umbră de nor |
Totul, în acest
scurt-metraj, este într-o stare de confuzie, de neorânduială. Filmul lui Radu
Jude este o „felie de viață” despre oameni care, neînvățând să trăiască, nu
știu nici să primească nici obștescul sfârșit – al celor apropiați, al lor
înșiși. O lume care n-a fost nicicând catehizată (alfabetizată în ale
rânduielii bisericești, căci nu e vorba despre o informație teoretică
referitoare la o anume religie sau la istoria religiilor, ci de a dobândi o
conștiință eclezială) și acum așteaptă să vadă „minuni”. O lume care n-a pus
început bun rugăciunii, dar crede în rugăciunea de tip hocus-pocus. O lume
„sfințită” de „duhul sfânt” al „ierbii dracului” (toți cei prezenți la
căpătâiul muribundei – rude, cunoștințe, vecini de bloc – nu se sfiesc să
fumeze țigară după țigară), de manele degenerate ce se aud neîncetat în surdină,
de fast food și soft drinks. De indiferență. De false revolte. O lume ce nu mai
știe (dacă a știut vreodată) semnificația acelui „Facă-Se voia Ta!” din
rugăciunea „Tatăl nostru”, lasată nouă de Iisus.
La scurt
timp după săvărșirea rugăciunilor, preotul (care a ajuns la centrul parohial
unde lucrează) este sunat și află că persoana pentru care se rugase a murit. Este
chemat din nou, însă familia îl tratează cu ostilitate și aproape că îl alungă
din casă pentru vina de a fi fost „ineficient”. Isteria femeii dezamăgite că
„popa a încurcat rugăciunea” la căpătâiul mamei sale muribunde este grăitoare
pentru starea în care se află, vai, o mare parte din cei care nu sunt nici
fierbinți, dar nici reci în credință. „Umbra de nor” este tocmai această
ruptură, această înstrăinare dintre omul modern și biserică, dintre „poporul
binecredincios” și clerul bisericesc. Funcționari îmbrăcați în niște costume
mai speciale, preoții sunt, iată, creditați exclusiv după „flexibilitatea” cu
care satisfac mofturile pietiste ale unor enoriași amatori de „senzațional”, de
„supranatural”, de „paranormal”.
 |
| Nazarin |
Preotul jucat
de regizorul de teatru Alexandru Dabija pare desprins din Nazarin-ul lui Bunuel (care, asemenea preotului din filmul lui
Bresson, își asumă până la capăt idealul renunțării la sine întru ajutorarea
aproapelui) și chiar din Călăuza tarkovskiană
(care, după întoarcerea din Zonă alături de cei doi sceptici incurabili –
Scriitorul și Profesorul, exclamă: „Nimeni nu mai crede, nu numai aceștia doi.
Pe cine să mai duc acolo?”). Scurt-metrajul lui Radu Jude nu-și propune să
transmită, explicit, vreun mesaj moralizator, să fie „didactic”. Dar oferă
prilejul unei serioase reflecții pe seama denaturării în religie a
evenimentului eclezial.
 |
| Călăuza |
