După dealuri este, fără
îndoială, un film de autor şi se cuvine tratat ca atare. A început deja să
stârnească multe controverse. „Obiectivitatea” lui Mungiu dă naştere, asemenea
parabolelor biblice, la cele mai diverse opinii. S-a
spus, între altele, că filmul ar prezenta într-un mod deformat viaţa dintr-o
mănăstire ortodoxă (datorită plăcuţei de la intrare pe care scrie „Crede şi nu
cerceta”, datorită apelativelor „Mami” şi „Tati” adresate către stareţă şi,
respectiv, preot de măicuţe ş.a.). Ca şi cum exact asta şi-ar fi propus Mungiu:
să facă un documentar menit să ilustreze întocmai tipicul dintr-o mănăstire tipic
ortodoxă. Gândim şi judecăm însă, aproape fără excepţie, în termeni de
ilustrare. Chiar şi atunci când e vorba
despre un film cu o evidentă dimensiune religioasă. Şi asta pentru că memoria
de cinefil înregistrează mai repede şi mai pregnant acele (super)producţii
ilustrative, decorative, moralizatoare, ca Ben-Hur,
Iisus din Nazaret sau, mai recent, Preotul
sau Ostrov. De regulă, filmele care
pun probleme, care înţeleg că forma şi conţinutul nu trebuie despărţite (pentru
a nu deveni teziste, apăsat denotative) sunt – indiferent de pregnanţa
dimensiunii lor religioase – incomode şi întâmpinate cu răceală şi rezerve de main stream-ul audienţei: Evanghelia după Matei, Iisus din Montreal, Lăcaşul
îngerului, Jurnalul unui preot de ţară, Lumină de iarnă, Nazarin, Povestirile
lunii palide după ploaie, Pather Panchali, Giulietta şi spiritele, Blow up, Dansând
cu noaptea, filmele lui Tarkovski, Paradjanov sau Abuladze, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi, mai
recent, După dealuri. Şi încă altele,
desigur.
(actorul Piotr Mamonov - monahul Anatolie din Ostrov)
Unii compară După dealuri cu Ostrov (regia:
Pavel Lunghin), considerat de mulţi „cartea de vizită a duhovniciei
creştin-ortodoxe în cinema”. (Ce să mai spui atunci de filmele lui Andrei
Tarkovski?) Aparent aşa stau lucrurile. Ambele filme prezintă câteva zile din
viaţa de obşte într-o mănăstire ortodoxă – din România şi, respectiv, din
Rusia. Altfel spus, cam acelaşi decor, aceleaşi personaje în straie cernite,
replici de duh, icoane, rugăciuni etc. Privite mai atent, cele două filme se
deosebesc esenţial prin tipul de cinema pe care îl practică, prin cum spun ceea ce spun. (Dar acest „detaliu” este important doar pentru cei care
sunt interesaţi de film, ca film, nu de film ca teză sau ca „predică”.) În timp
ce primul exprimă viziunea matură, certă, a regizorului său, cel de-al doilea este
mai ales rodul muncii unui singur om: admirabilul
actorul Piotr Mamonov (ce face o treabă cel puţin la fel de bună ca în filmul
de debut al lui Lunghin, Taxi Blues).
În vreme ce Mungiu nu ţine să „predice” ori să ilustreze, Lunghin caută să fie
„accesibil”, explicit în mesajul său „ortodox”. Păstrând proporţiile, s-ar
putea spune că expresivitatea din După
dealuri e asemenea unei icoane bizantine (care nu caută să „convingă” prin
edulcolare, ci „seduce” privitorul prin „raţiunea” cu care transfigurează
realitatea), iar caracterul „demonstrativ” al Ostrovului e asemenea unui „tablou religios” (moralizatoar,
decorativ, adresat emoţiilor şi mai puţin raţiunii).
***
Atunci când e Cinema,
iar nu o însăilare de imagini mişcătoare amestecate cu muzică şi cadre exotice nearmonizate
într-o Idee (iar Taxi Blues e Cinema),
filmul exprimă viziunea Regizorului său (când acesta nu e mercenar, desigur, şi
nu îl strivesc producătorii). E foarte adevarat că „nu sunt multe ostroave
ortodoxe în oceanul cinematografiei”, cum scrie, într-o postare pe Facebook un
preot ortodox. Dar există, în „oceanul cinematografiei”, sute şi mii de filme
vrednice de privit, analizat, comentat, contemplat etc., cu mult înaintea Ostrovului. (A cărui poveste, desprinsă
parcă din textele Patericului, e, de
altfel, încântătoare.) Mă tem că fanii înveteraţi ai Ostrovului sunt foarte puţin familiarizaţi cu ceea ce poate să însemne
cinematograful de la naşterea sa (în 1895) – nu doar în milieniul al treilea,
când totul pare să se reducă la producţiile comerciale made in USA. Este nedrept să
judecăm Ostrovul numai în raport cu
telenovelele, filmele americane actuale de acţiune, SF, horror, de comedie etc.
sau pur şi simplu cu producţiile de tip entertainment
din repertoriul sălilor de cinema sau al programelor TV. În raport cu ele,
da Ostrov câştigă la puncte. Dar în
raport cu filmele de autor, evergreen,
ale unora ca von Stroheim, Murnau, Chaplin, Dreyer, Welles, Dovjenko,
Eisenstein, Antonioni, Fellini, Buñuel, Bresson, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu,
Paradjanov, Tarkovski, Abuladze, Kusturica, Forman şi, slavă Domnului, a multor
altora? A aduce osanale Ostrovului în
detrimentul multora din filmele regizorilor de mai sus (şi a multor altora
nenumiţi aici) echivalează – pentru că filmul e şi imagine şi montaj şi presupune
o anume concepţie de sunet, de scenografie etc. – cu a ridica în slăvi pictura
religioasă „realistă” în detrimentul icoanei „abstracte” (bizantine, canonice).
Ceea ce se întâmplă, oricum (chiar în mediul ortodox).
