De 1 aprilie (no kidding) am ajuns la concertul pentru percuţie şi orchestră simfonică mare, Domino, de Adrian Enescu. Vara trecută, pe 18 iunie, am trăit bucuria de a fi părtaş la prima audiţie absolută a acestui concert, în sala Radio din Bucureşti. Care era – pentru mine – mai mult decât un concert. Pentru că se împlinea acolo însăşi făgăduinţa compozitorului mărturisită într-un interviu, cu peste 20 de ani în urmă (în 1988): „În viitorul mai îndepărtat voi scrie muzică simfonică de concert. Sunt sigur de asta, pentru că am nişte lucruri de spus.” Orchestra filarmonicii de la mine din urbe însă, împreună cu sala plină (aproape 900 de spectatori, printre care şi compozitorul în persoană, care – cum era şi firesc – a stat în loja centrală de la balcon), m-au emoţionat mai mult. Zoli Toth (solistul de la percuţie, cunoscut mai ales ca lider al grupului „Sistem”) a fost la înălţime. Întregul program concertant al serii (ce mai cuprindea două lucrări de Beethoven: Egmont şi Simfonia a VI-a), condus de dirijorul Horia Andreescu, a fost un triumf. (Un triumf a fost şi interpretarea Simfoniei Titanul de Gustav Mahler, astă-seară.)
Am reînceput proiecţiile de cinematecă la BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”). Primul film: Concurs (1982, regia: Dan Piţa). Spectatorii – majoritatea sub 30 de ani (deci încă nenăscuţi în anul realizării filmului) – au stat cuminţi şi au râs atunci când era de râs, au fost serioşi şi gravi atunci când se cuvenea să fie astfel. Niciunul nu a plecat în timpul proiecţiei. Au rămas apoi la discuţii. Ce semnifica mârţoaga de la început şi de la final? Poate, zic, e un semn pentru „nemernicia-n purpur şi-n huzur”, pentru „credinţa-marfă şi legea sub blestem”, pentru „desăvârşirea jalnic umilită”, pentru „prostia-dascăl la cuminţi” şi „binele slujind ca rob la rele”, pentru – în fine – „arta sub căluşe amuţind” – toate fiind versuri shakespeariene („Sonetul 66”) tălmăcite de Horia Lovinescu. Dar – voia altcineva să afle – grota în care se refugiază găinarul jucat de Gheorghe Dinică, să fie ea o aluzie la dorinţa omului dintr-un stat poliţienesc de a se retrage în natură, cât mai departe de „mulţimea dezlănţuită” şi de … insuportabilul zgomot de elicopter (supraveghere continuă, teroare, dictatură)? De ce nu se găsesc soundtrackuri cu muzici din filmele româneşti? – a întrebat o spectatoare. Ajuns acasă, l-am sunat pe regizor să-i povestesc despre cele întâmplate la proiecţie. Dar discuţia care a urmat (şi pe care o presimţeam cumva de ani de zile) a fost deturnată, dând naştere unui schimb de replici care mi-au amintit de o scenă tragi-comică din Adio, dar rămân cu tine. Acolo, Eliott (un actor) nu acceptă că a fost, într-o seară, putred pe scenă. Probabil că orice artist mare nu poate accepta atât de uşor o înfrângere. Câtă luciditate, atâta dramă? Din luciditate oare să fi ajuns Mircea Daneliuc (coleg de breaslă şi de generaţie cu Piţa) să afirme, în ultimii ani, despre spectatorii filmelor lui: „Cei vechi au devenit nişte indivizi cărora nu le ajung banii pentru medicamente, s-au obişnuit să nu mai iasă din casă din cauza bolilor sau de scârbă, s-au obişnuit, în aceeaşi măsură, să primească de la televizor orice şi înghit orice." Sau din neputinţa de a accepta că atunci când filmele îţi sunt fluierate şi înjurate nu întotdeauna e de vină publicul?
La mijlocul săptămânii am fost la Muzeul Baroc, într-una din extrem de dichisitele sale încăperi medievale, pentru a asculta un concert vocal-instrumental (clavecin, lăută) de muzică elisabetană – reconfortantă, liniştitoare, cristalină. În ziua următoare am ajuns, iar, la Inimă de câine – spectacolul de mare clasă montat de Yuri Kordonsky la TNB, după nuvela lui Mihail Bulgakov. Mai văzusem, în regia aceluiaşi, Căsătoria – spectacol pus în scenă la Bulandra (cu Victor Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Doru Ana, Cornel Scripcaru, Ionel Mihăilescu, Mariana Mihuţ). Am revăzut Inima de câine cu sentimentul cert că multă vreme nu voi mai vedea un spectacol la fel de bun, că astfel de montări vor deveni o raritate în viitor. Cum sunt deja de pe-acum…M-am reîntâlnit astfel cu Faust, cu Frankenstein, cu Purcărete (cel din opera Gianni Schichi mai ales) şi Bob Fosse (cel din All That Jazz). Şi, peste toţi şi toate, ameninţarea Gulagului. Pentru că în scriitura lui Bulgakov se insinuează stafia dictaturii proletare. Iar Şarik (aka Tipograf Tipografovici) este un câine altoit cu hipofiză & testicule de om (redevenind, la final, câine), care-şi dezvoltă uluitor de repede „conştiinţa politică” bolşevică, anti-burgheză. Totul se întâmplă, la Kordonsky, cu o rară doză a emoţiei, graţie unei distribuţii formidabile (din care i-am reţinut pe Marius Manole, Victor Rebengiuc, Mircea Rusu, Cecilia Bârbora, Tania Popa, Alexandru Bindea, Şerban Ionescu), a unei scenografii sugestive (Ştefania Cenean) şi a unei viziuni regizorale ce evită ilustrativismul tezist. Scena, la el, este un mic univers, şi nu o scândură goală pe care actorii îşi rostesc replicile. … Ce pustie ar fi viaţa fără teatru! Ar fi – poate – una din feţele infernului, aşa cum teatrul este una din feţele veşniciei.
P.S. Înainte de spectacol, am reuşit să schimb câteva vorbe (în cabina sa) cu Actorul care-a fost – între alţii – Apostol Bologa, Tănase Scatiu, un profet mormon (în Profetul, aurul şi ardelenii), un savant terorizat de o bandă de magnetofon (în Un om în loden), Pampon (în De ce trag clopotele, Mitică), chirurgul Theodor Hristea (în Faleze de nisip), Ilie Moromete, un primar (în Balanţa), un director de mină (în Prea târziu), un ofiţer în rezervă (în Niki & Flo), un pensionar (în Medalia de onoare) şi atâţia alţii – fără a mai socoti personajele create pe scenă, la TV sau în teatrul radiofonic. O întâlnire incredibilă, pe cât de scurtă, pe atât de ireală. Răsfoind Pseudokinematikos (volum pe care i l-am dăruit), Actorul spune: „Tatos, Pintilie, Veroiu… Cine-şi mai aminteşte azi de ei? Regizorii tineri de acum cred că cu ei începe cinematograful românesc…” Aş fi vrut să-l asigur că îi împărtăşesc întru totul mâhnirea, aş fi vrut să mai rămân ca să-l ascult cum îmi povesteşte, jovial, despre incidente legate de diferite filme şi piese de teatru în care a jucat de-a lungul anilor. Dar era mai puţin de-un ceas până când bătea gongul, şi-n plus nu voiam să par la fel de insistent şi de nesuferit ca figuranta excesiv de amabilă de pe platoul filmului Pădureanca. (Pentru cei care nu ştiu anecdota, iat-o povestită de actorul Şerban Ionescu în cartea Victor Rebengiuc. Omul şi actorul. În timpul filmărilor la Pădureanca, Rebengiuc şi Ionescu au fost parteneri. După vreo trei săptămâni de filmare – povesteşte Pelicanul (alias Şerban Ionescu) – s-a organizat o vizionare la un cinematograf din Arad. Rebengiuc zice: „Măi Pelicane, e o persoană aicea care apare mai des în film decât noi!” Era vorba despre o doamnă ce „făcea figuraţie şi ba gătea, ba jumulea curcani, ba gâşte, ba găini de curte”. În ziua următoare, persoana respectivă era din nou pe platou şi, apropiindu-se de Victor Rebengiuc, îl abordează astfel: „Domnule Victor, nu doriţi un ceai, un soldăţel?” În Ardeal – adaugă Şerban Ionescu – „soldăţel” înseamnă o bucăţică de pâine cu slănină. Străduindu-se să fie amabil, Rebengiuc răspunde: „Nu doresc nimic!” O jumătate de oră mai târziu, aceeaşi femeie insistă: „Nu doriţi un nescafé, o dudă, o măslină, ceva?” Rebengiuc sec: „Vă rog frumos nu vă deranjaţi, nu doresc nimic.” Apoi, către Şerban Ionescu: „Pelicane, hai să plecăm douăzeci de metri mai încolo, să scăpăm de cucoana asta şi să ne vedem de treabă.” Mereu insistentă, doamna nu se lasă şi se duce după ei: „Domnule Rebengiuc, nu doriţi o prăjiturică, vă rog mult...” Reacţia lui Rebengiuc: „Domnişoară dragă sau doamnă dragă, nu vă supăraţi, eu sunt o persoană dezagreabilă şi v-aş ruga foarte mult să-mi menajaţi această dezgrabli... dezabliea... dezgrablea... dez... du-te-n pizda mă-tii...”)
