L-am urmărit pe Lucian Mircu (Marele Ecran) vorbind – alături de alți oameni de cultură și artă
din Timișoara (oraș care se pregătește să devină capitală europeană) – despre
agonia ultimei săi de cinema („Timiș”) din oraș. Să-i spunem „Ciao!” (adică
„Rămas bun!”) și acestei săli?” se întreba, oarecum retoric, Lucian. Administrația
locală nu pare deloc interesată să păstreze (să renoveze, să modernizeze)
ultimul spațiu de stat în care, în Timișoara, se mai pot vedea și altfel de
filme decât cele incluse în repertoriul mallurilor.
Citeam undeva despre faptul că, în 1980, 11 (din cele 13
săli de cinema existente în oraș) aveau ecran panoramic. Inexact. Proiecții pe
ecran panoramic (peliculă de 70 mm) s-au făcut, în Timișoara, doar la Grădina
Capitol. În rest, proiecții doar pe ecran normal sau cinemascop. Mi-am amintit
de toamna-iarna anului 1982, când în centrul Timișoarei, chiar lângă Catedrala
Mitropolitană, era în construcție o sală mare de cinema. (Credeam că se va numi
„Panoramic”.) Peretele neobișnuit de înalt anunța proiecții speciale. Nu țin
minte să fi văzut vreuna acolo. Dar îmi amintesc de filmul prezentat la
deschdiere. Era prin februarie 1983 și așteptam cu nerăbdare să treacă
cursurile acelei zile de luni când urma să fie inaugurat. Voiam să ajung printre
primii ca să văd un film românesc (azi uitat) – Comoara (de Iulian Mihu). Mai țin minte că, în primii ani după
deschidere, o vreme sala se tot închidea din cauza unor insecte (ploșnițe?).
Când mă gândesc la unele filme văzute atunci la „Timiș” parcă inspir din nou
(deși au trecut peste 30 de ani) mirosul de insecticid pe care gospodarii sălii
îl vor fi folosit să scape de insecte.
În Timișoara, cele 13 săli de cinema (la care se adaugă 5
grădini de vară și alte locații destinate proiecțiilor pe 16 mm) aveau să
înceapă să se închidă una după alta. Chiar înainte de 1989. Prima dispărută
(deși în ziare mai figura și chiar am fost să revăd acolo Pas în doi a nu mai știu cîta oară, dar locul era ca și părăsit) se
numea „Muncitoresc Fratelia”. Apoi, imediat după 1990, s-au închis „Muncitoresc
Freidorf” și „Steaua Roșie – Mehala” – toate cinematografe de cartier. Ca să te
încumeți să le frecventezi îți trebuia ceva curaj. Încetul cu încetul și-au
încetat activitatea și celelalte – „Constructorul”, „Parc”, „Melodia”, „Arta”,
„Victoria”, „Dacia”, „Unirea”. Sala „Capitol” a fost cedată Filarmonicii din
oraș. (Am participat la, cred, una din ultimele proiecții de la „Capitol”: Actorul și sălbaticii – filmul din 1975
cu Toma Caragiu fusese inclus într-o mini-retrospectivă în, cred, 2006. Cu ani
în urmă, prin 1983, văzusem același film în sala de cartier din Fratelia și
numai o minune a făcut să scapăm teferi – eu și cei care mă însoțeau – de furia
celor care când vor să fluiere, fluieră. Tot o ultimă proiecție aveam să prind
și la „Constructorul”, cocheta sală din complexul studențesc, devenită ulterior
bar sexi. Filmul pe care l-am văzut pentru ultima oară la „Constructorul” – cu
câțiva copii de cartier extrem de zgomotoși care, la un moment dat, alergau în
voie prin sală, pe scenă, unde se jucau de-a hoții și vardiștii – se numea Căința.) Rămăseseră, în ultima vreme,
două săli: „Studio” și „Timiș”.
De „Studio” (care și-a încetat activitatea acum câțiva ani) mă
leagă o emoție specială. Acolo aveam să organizez, vreme de trei ani (1993-1995),
proiecții săptămânale cu filme de artă (filme de autor). Am avut mână liberă de
la șeful Direcției locale de Difuzare a Filmului. Evident că acele proiecții
erau un ghimpe în comoditatea și delăsarea generală. Indiferența de acum față
de soarta filmului de artă este roada nepăsării și cinismului cu care se
programau filmele încă din acei ani. Și chiar de mai înainte. Aveam să constat
că nimeni, niciun angajat care lucra pentru cinematografie (director de sală,
personal tehnic, relații cu publicul, cei de la programarea filmelor etc.) nu
dădea doi bani pe filmele de artă despre care Lucian și alții vorbesc acum și
pe care, pe bună dreptate, și le-ar dori proiectate – decent, elegant – într-o
sală de cinema în Timișoara. Toți erau dornici să (re)vadă filme comerciale și
„cu subiect” („cu acțiune”), comedii, povești de dragoste, de război, S.F. care
astăzi – în condiții tehnice mult superioare – se pot vedea în malluri. Niciun
funcționar public din urbe ce lucra pentru cultură nu a mișcat un deget –
atunci când se putea – pentru păstrarea măcar a unei săli (a unei oaze)
destinată acestui tip de cinema. Degringolada la care s-a ajuns acum, în Timișoara,
nu ar trebui să mire pe nimeni.
M-am întors, recent, de la un festival de scurt-metraje
ținut la Gura Humorului, unde regizorului Dan Pița i s-a acordat un trofeu
pentru întreaga carieră. În dimineața când am ajuns la gară, am luat un
taximetrist particular. Prima impresie a fost că semăna leit cu actorul Gabriel
Spahiu (mai puțin la accent). De la început mi-au sărit în ochi câteva iconițe
kitsch și fotografii cu o cuvioasă față monahală extrem de populară. Am
schimbat niște vorbe despre fim. „A, îmi amintesc de emisiunea aceea de la TV, Mari regizori, mari actori parcă-i
zicea!...” Apoi a-nceput să-nșire titluri de filme românești: cele despre
Ștefan cel Mare, Mircea, Mihai, Lăpușneanu, filmele cu Liceeni, Pistruiatul... „Ce filme, dom’le, ce filme!” A văzut că îi
primesc cu destulă răceală entuziasmul și m-a-ntrebat ce anume nu e OK la ele.
L-am întrebat, la rândul meu, dacă știe că din zona unde locuia a plecat Cristian
Mungiu, unul din cei mai buni regizori ai momentului, nu doar din România. Știa,
dar nu îi văzuse filmele. „Or fi bune filmele românești astea de-acum care iau
tot felul de premii peste tot în lume?” Îl sfătuiesc să le vadă. Promite că îl
va pune pe fiu-său să i le „dea jos” de pe net. Peste câteva zile m-am întors
la Timișoara, „în sat la noi”, unde filmele de artă nu au ce căuta. La „Casa de
Cultură Gura Humorului” însă, am găsit un loc primitor și elegant unde, cu
regularitate, se proiectează o serie de filme de autor, filme europene, filme de artă.
Cinefilii din Gura Humorului (presupun că nu foarte mulți la număr) care nu
împărtășesc gusturile și preferințele simpaticului taximetrist ce m-a luat de
la gară, au unde să vadă – în condiții civilizate, primitoare – și filme, nu
doar filme-conservă.
