...Lumea asta-i cum o vezi,
Cealaltă-i cum o crezi
Lumea asta nu-i aşa,
Iar cealaltă-i altceva...
Pe facebook, cineva care face parte din intelighentia, se întreabă ce ar fi de
sărbătorit în ziua în care a murit Fecioara Maria. Nu ştiu prea bine dacă întrebarea
se voia retorică ori dacă se urmărea pescuirea de răspunsuri care de care mai
diverse, cum ar fi: „reîncarnarea” sau, la polul opus, „noi nu spunem că a
murit, ci că a adormit”. Un lucru mi se pare clar: într-un fel se văd (simt,
pricep, trăiesc) lucrurile în Biserică şi altfel de pe „tuşă” sau în afara cadrului
eclezial. Sigur, simpla participare la slujbele Bisericii – mecanică,
formalistă, fără bucurie – nu face minuni. Mai e nevoie de ceva. De, poate, căutarea
duhului libertăţii („toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”)
şi a dreptei socotinţe, de eliberarea de idoli, iar nu de ateism, pentru că
„omul modern este idolatru, nu ateu” (Dostoievski). La modul asumat, conştient,
hotărât. Pe de altă parte, tot în Biserică, participând la slujbele ei, deprindem
ritmurile unei trăiri liturgice (liturghia de după liturghie), desluşim tainele
vieţii şi ale morţii, tainele Doimii (Hristos – Om şi Dumnezeu) şi ale Treimii
(Dumnezeu, comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt). Înţelegem, abia
acolo, că lumea asta nu e numai cum o vedem prin solzii care ne-au crescut în
privire, că lumea cealaltă este – din fericire – altceva decât am crezut. Şi
este aşa abia când ajungem – vai, pentru câteva clipe rare – să avem „duhul umilit,
inima înfrântă şi smerită” (Ps. 50). Dar poate că până atunci avem de trecut
prin pustia atâtor amărăciuni şi prin mările atâtor deznădejdi. La capătul lor
abia se află Cea care – tot de Biserică – este numită
Nădejdea-celor-fără-de-nădejde şi ale cărei praznice – Adormirea şi Naşterea –
încheie şi, respectiv, încep anul bisericesc.
