După tot ceea ce
am citit despre filmul lui Cristian Mungiu, După
dealuri, găsesc – în fine – un comentariu în care mă regăsesc. Este scris
de Andrei Pleşu pentru Dilema veche:
„Am văzut, în
cele din urmă, filmul lui Cristian Mungiu. Acum mai bine de două săptămîni. Şi
nu mă pot desprinde de apăsarea lui, de jetul de noroi din final, de tragicul
lui molcom, aproape „normal“, semn inconfundabil al „lumescului“. Ca niciodată,
mă simt captiv într-o interogativitate fără ieşire, fără răspunsuri, fără
soluţii. Nu mă pot decide pentru nici o „metodă“ de „interpretare“. Filmul stă
asupra mea ca un nor moale şi opac, dincolo de care nu întrevăd nimic. Dacă e
să identific, în nebuloasa emotivităţii mele, o reacţie cît de cît articulată,
aş spune că e ceva din categoria milei. Mi-e milă de toţi cei din film.
Mi-e milă de Alina, care moare răpusă de firea ei rudimentar ardentă, de o
combinaţie complicată (patologică?) de afectivitate, tristeţe şi delir. Mi-e
milă de Voichiţa, prinsă între două loialităţi ireconciliabile. Mi-e milă de
preotul bine-intenţionat, simplu, prudent, ferm, fără imaginaţie, dar fără urmă
de răutate şi gînd ascuns. Mi-e milă de maicile candid guralive, dezarmate
dinaintea unei întîmplări care nu e pe măsura lor, mi-e milă pînă şi de
poliţiştii stingheriţi, puşi în situaţia să asocieze preoţia cu infracţiunea.
Mi-e milă şi de medicul care nu-şi poate ajuta pacienta, pentru că nu are
destule paturi în spital şi pentru că nu ştie cum să treacă de la zbaterea
corpului la turbulenţele sufleteşti. De un singur personaj nu mi-e milă. De
doctoriţa care constată, în final, moartea Alinei. Nu mi-e milă pentru că are
comportamentul abrupt al „ştiutorului“, al judecătorului. Nu mi-e milă pentru
că e nemiloasă. (Mă grăbesc, în paranteză, să aduc un entuziast omagiu
actorilor. Extraordinari, bine aleşi, bine conduşi. E unul din multele merite
ale regizorului.)
Comentariile cele
mai frecvente invocă ignoranţa şi incompetenţa protagoniştilor. Ei sînt,
evident, oameni mai curînd cumsecade, animaţi de intenţii oneste, dar
incapabili să reacţioneze adecvat la drama din preajma lor. Din punctul
meu de vedere, nu aici este însă nucleul tare al filmului. Nu l-am perceput ca
pe o „frescă socială“, ca pe un examen critic al neprofesionalismului
generalizat sau ca pe o lamentaţie pe marginea unei Românii în derivă. Da,
spitalele sînt afectate de sărăcie, da, mînăstirile sînt neglijate de ierarhii
care ar trebui să le sfinţească la timp (chiar dacă le lipseşte încă pictura!),
da, totul musteşte de dezordine, derută şi neputinţă. Dar dincolo de
circumstanţe confuze, de mediocrităţi provinciale, de derapaje iresponsabile,
de nechibzuinţă şi impuritate, se întrevede, după părerea mea, o temă mai amplă
şi mai gravă. Aş îndrăzni să spun o temă „cosmică“: ubicuitatea inevidentă, dar
ireductibilă, a răului. O ubicuitate inevidentă: lumea nu e
doldora de oameni răi, viaţa se desfăşoară placid, adumbrit, ca un fapt divers
în care explodează, uneori, pe neaşteptate, o toxină de nedomesticit. La
Pasolini, răul e spectaculos, dizgraţios, explicit, un conglomerat de
perversiune, crimă şi degenerescenţă. Aici el e doar o prezenţă colaterală.
De substrat. Lucrurile arată „normal“, oamenii sînt, cel puţin în aparenţă, „la
locul lor“. Dar rezultatul e catastrofal. S-ar zice, aproape, că răul e sosul
discret în care pluteşte, vulnerabil, micul efort spre bine al unei specii
căzute. Nici o regulă, oricît de drastică, nici o opţiune, oricît de totală şi
de autentică, nu sînt scutite de cearcănul răului, de hărţuiala lui, de
spectrul rătăcirii. O ubicuitate, spuneam, ireductibilă: ne străduim, ne
rugăm, facem liste de păcate asumate şi regretate, dar, în acelaşi timp, facem,
cum zice Apostolul, răul pe care nu-l voim, iar binele pe care-l voim nu-l
facem. Cerem ajutor şi ne simţim lăsaţi de izbelişte. Oriîncotro am privi, nu
vedem nici o deschidere salvatoare, nici o urmă de consolare. Perceput astfel,
filmul lui Cristian Mungiu e un început de teodicee: un discurs despre
singurătatea lumii, despre dezolarea ei, despre rău, despre misterioasa absenţă
a lui Dumnezeu şi despre nevoia sfîşietoare de a-L simţi prezent!
Toate personajele
filmului sînt bine-voitoare, dar îndrăgostită nu e decît Alina.
Ea singură trăieşte sub semnul iubirii neînduplecate. Dar iubeşte strîmb şi
isteric. Un prilej de reflecţie asupra ambivalenţei iubirii pămînteşti.
Ea e „fenomenul originar“ al răului, păcatul protopărinţilor, dar e şi soluţia
la rău propusă de creştinism. Răul iese din lume prin poarta pe care a intrat,
poarta pe care i-a deschis-o cuplul începuturilor. Cu vorbele lui Hölderlin:
„Unde este primejdia, acolo este şi salvarea.“
Rareori
un film mi-a dat de gîndit cum mi-a dat de gîndit filmul lui Cristian Mungiu.
Lipsit de orice „poantă“ şmecheră, de orice abuz ideologic, de orice subtext
sentenţios, el te urmăreşte, mut şi compact, ca o întrebare insolubilă. E o
perfectă descriere a abisului cotidian, un sobru punct de pornire pentru
căutarea orizontului. Un orizont care, în film, nu e dat. Părăseşti sala
disperat şi, tocmai de aceea, însetat de speranţă. Trebuie să existe o ieşire,
dacă lumea are, totuşi, un sens. Dar trebuie să cauţi dincolo de
relieful ei înşelător, dincolo de tribulaţiile vieţii zilnice. Trebuie să
cauţi… după dealuri…”
 |
| După dealuri (un film de CRISTIAN MUNGIU) |
