Înţelepciunea (sophia) este – până la urmă, iar nu
înainte de vreme, când ne place a ne împăuna cu ea – pecetea desăvârşirii
noastre. Ce presupune, între altele, şi deprinderea deosebirii esenţialului de moft,
a frumuseţii adevărate de frumuseţea înşelătoare. Spre deosebire de
necuvântătoare, ne putem desăvârşi (îndumnezei, spun Părinţii Bisericii) în
această viaţă. (De aceea, poate, însuşi marele „sceptic de serviciu” al
occidentului în declin – Emil Cioran – găsea că teologia, mai mult ca zoologia,
îl defineşte pe om.)
Avem, ca oameni, această
imensă şansă: aceea de a învăţa, de la tot şi de la toate, că mai cu folos este
a primi ocara (scârba, umilirea, batjocura) decât a ocărî pe alţii. Mai bine
este a păstra tăcere atunci când îţi vine, coleric, să răbufneşti după ce ai
fost – pe drept sau nu – umilit. Ne străduim adesea (cu sau fără succes) să fim
„deştepţi”, dar ajungem la starea de neprihănire a minţii (asemenea pruncilor
ce nu pot concepe răutatea, vicleşugul) abia atunci când – încercaţi şi provocaţi
– nu ne mai scandalizăm. Când nu mai socotim ocara ocară şi toate – în chip
tainic – ni se par curate. Când socotim gunoiul mărgăritar, ca stâlpnicul
Simion din filmul omonim de Luis Bunuel. Acesta trăia pe un stâlp de ani de
zile şi, periodic, un monah îi aducea o desagă cu merinde. Odată, Simion îl
întreabă pe binefăcătorul său: „Ce mai e prin lume, frate?” „Iaca, ce să fie,
războaie. Oamenii se războiesc pentru avere.” „Dar ce-i aia avere, cum adică
‚al meu’ şi ‚al tău’?” vrea atunci să ştie Simion. „Păi, uite, să zicem că eu
îţi iau acum merindele pe care ţi le-am adus şi te las fără ele.” Reacţia lui
Simion: „Da’ ia-le, frate, dacă-ţi trebuie!...”
Steinhard, Noica
şi alţii, exclamau (în rând cu Soljeniţân, care a dat tonul): „Binecuvântată
fii, închisoare!” Pe ei închisoarea îi călise, îi întemeiase, îi preschimbase (adevărata minune a lui Hristos – scrie
Monahul Delarohia – nu a fost nici vindecarea orbilor, nici tămăduirea
ologilor, nici mersul pe ape, ci „făptura cea nouă”). Nouă, celor ce nu ne-a
fost dat a cunoaşte „la prima mână” experienţa infernului din puşcăriile
politice (şi nici teroarea din „era ticăloşilor” despre care scria Marin Preda
în Intrusul ori Cel mai iubit dintre pământeni) nu ne rămâne decât să primim aceste
săgeţi (nevinovate, în fond) din partea cui s-o nimeri, a celor de aproape sau a
celor de departe. A ne împotrivi lor, a le răspunde cu ţâfnă, e tot una cu a
aprinde cărbuni fierbinţi în mintea noastră şi a sminti mai tare pe cei care ne
împresoară. N-am rezolva, oricum, nimic. Iar tensiunea creată (şi amplificată
de reacţia noastră violentă) ne va măcina în zadar. În plus, faţă de abuzurile
şi prigoana celor care cu adevărat au suferit (şi, nu puţini, s-au prăpădit) în gulagurile atâtor veacuri, revolta noastră
n-ar fi decât o reacţie patetică, un moft. Am fi la fel de caraghioşi ca
Bubico, ratând chemarea supremă: aceea de a ne mărturisi creştineşte fie şi
printre „dobitoci” (ori „în tren, în
subsol, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la
coadă” – tot una, adaugă Steinhardt, în Jurnalul fericirii).
Credinţa („suprema armă secretă care anihilează
toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul”)
avea să-i descopere lui Nicolae Steinhardt că singura bogăţie e aceea de „a ne
bucura că trăim”. Închisoarea i-a învăţat pe mulţi că „fiecare tot ce vrea
obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se
obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând
lenea, nestăruind asupra scrupulelor” (Steinhardt). Aceasta este „lupta vieţii”
ce nu ţine seama de împrejurări („o scuză pentru rataţi”), pentru că „totul nu e să învingi, ci să lupţi până la
capăt”. Avem, iată, de ales între a schelălăi tâmp ca Bubico şi a rezista încolţirii,
precum capra d-lui Seguin din nuvela lui Alphonse Daudet. A mâncat-o lupul, dar
în zori, după ce se luptase cu el toată noaptea.
