Personajele interpretate de Erland Josephson în NOSTALGHIA şi SACRIFICIUL conferă operei lui Andrei Tarkovski o profundă dimensiune „existenţialistă”. Ea se vădeşte încă de la ANDREI RUBLIOV. Într-un ev rusesc ce stă sub semnul răstignirii cotidiene, iconarul care dă numele filmului constată cu amărăciune că nimeni nu are nevoie de icoanele sale. Desigur, nu se lasă copleşit de neînţelegerea şi obtuzitatea semenilor, ci – contaminat de entuziasmul acelui tânăr clopotar – pictează icoana „Sfintei Treimi”.
În ultimele două opusuri tarkovskiene, actorul Erland Josephson transmite toată neliniştea regizorului pricinuită de „ieşirea din matcă” a omului modern. În NOSTALGHIA este un „nebun” care-şi sechestrează familia într-un beci pentru a o feri de o lume rece şi lipsită de iubire. Donquijotismul său stârneşte zâmbete condescendente. El însă îşi apără crezul: „Un strop de ploaie cu încă un strop de ploaie formează un strop de ploaie mai mare, nu doi stropi”. Pe unul din pereţii acoperiţi de igrasie din adăpostul insalubru unde vieţuieşte se poate vedea, scris cu vopsea: 1+ 1 = 1. Revolta sa este îndreptată împotriva celor „sănătoşi” ce au adus lumea pe marginea prăpastiei: „Ce înseamnă sănătatea voastră?” Deplânge fărâmiţarea progresivă a societăţii omeneşti, depărtarea de natură şi distrugerea ei cu bună ştiinţă. Se întreabă ce fel de lume e asta dacă un nebun a ajuns să spună oamenilor că trebuie să le fie ruşine de ei înşişi. Şi, înainte de a-şi da foc într-o piaţă centrală din Roma, lasă altuia, ca un testament, o lumânare.
În SACRIFICIUL, Alexander (un actor ce avusese cândva succes în piese de Shakespeare şi Dostoievski, dar s-a retras în plină glorie din lumea teatrului) îi spune fiului său (pe care îl adoră) că oamenii au ajuns să folosească microscopul ca pe un ciomag, că sălbaticii sunt mai spirituali decât cei care trăiesc în lumea civilizată, că s-ar mai putea îndrepta ceva dacă n-ar fi deja prea târziu. În cadrul imediat următor îl vedem răsfoind un album de icoane. Privindu-le cu atenţie, exclamă vădit emoţionat: „Câtă înţelepciune şi spiritualitate! Şi totuşi, câtă inocenţă copilărească! … Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. E ca o rugăciune. Dar toate acestea au pierit. Acum nu ne mai putem ruga.”
Poate că aici, în această secvenţă ca o teofanie, se află „crucea” SACRIFICIULUI şi a tuturor celor 7 ½ filme pe care Tarkovski le-a regizat independent. Icoana bizantină (semn suprem al reprezentării, iar nu ilustrării, Buneivestiri) pe care o contemplă personajul lui Erland Josephson este posibila tămăduire de „existenţialism” a personajelor tarkovskiene.
