„Mistreţul” (la
început i se spunea „Învăţătorul”) din apologul tarkovskian Stalker (1979) intră în „camera
dorinţelor” şi se roagă pentru sănătatea fratelui (aproapelui) său. Pleacă de acolo cu un sac de bani, pentru că asta îşi
doreşte cu adevărat. Apoi, dintr-un fel de remuşcare extremă, se
sinucide. Cei doi vizitatori ai Zonei pe care îi vedem, Scriitorul şi Călăuza,
sunt mai circumspecţi, mai cinici. Unul nu vea să intre acolo pentru că „e
înjositor să ceri, să te rogi” şi mai bine se duce înapoi în căsuţa lui
împuţită să se alcoolizeze. Altul ar vrea s-o arunce în aer, pentru că „nu se
ştie ce se întâmplă dacă pătrunde acolo cineva cu mentalitate de führer”. Călăuza,
nebunul întru Hristos de ieri, de azi şi din totdeauna, îşi refuză accesul în
„sfânta sfintelor”, deşi ar avea ce să ceară (are o fetiţă infirmă). El doar intermediază
bucuria întâlnirii omului cu sinele (prin metanoie),
a omului pregătit pentru această confruntare şi conştient că „totul depinde de
noi, nu de Zonă”. Călăuza (titlul
filmului în română) poate fi citit şi ca o poveste morală despre „virtutea”
înţeleasă kierkegärdian ca libertate („contrariul viciului nu e virtutea, contrariul
viciului e libertatea”).
În Elena, filmul lui Andrei Zviagnitsev din
2011, nimeni nu mai e „nebun întru Hristos”, nimeni nu se mai comportă
„dezinteresat”. Iar „Zona” – biserica, locul unde mai ajunge omul când se simte
năpăstuit de soartă – este acum un muzeu pustiu (altminteri elegant, poleit cu
aur) recent restaurat (şi scos din „ilegalitatea” unde a fost împins de
bolşevici). Elena (o femeie măritată a doua oară cu un nabab rus) întreabă,
stingheră, în faţa cărui sfânt trebuie să aprindă o lumânare dacă vrea să se
roage pentru sănătatea soţului ei ce suferise un infarct. Femeia de la lumânări
îi spune să-şi acopere capul în Casa Domnului şi o trimite la icoana Sf.
Nicolae. Ea însă se opreşte în faţa unei splendide icoane cu Prezentarea la
templu a Maicii Domnului. Îi vedem chipul reflectat în icoană şi ce anume cere nu
ştim. Vedem doar că, ajunsă acasă, are putere să comită o „crimă perfectă”,
strecurând printre doctoriile cu care-şi trata bărbatul, o pastilă de Viagra.
(După ce s-a documentat bine în privinţa efectelor acesteia asupra cardiacilor
în etate.) Astfel, cu „sacul de bani” dobândit prin moştenirea unei fabuloase
averi, Elena îşi va aduce familia din prima căsătorie în luxosul apartament
râvnit de mulţi. Povestea amorală din filmul lui Zviagnitsev se termină cu un
„stop-cadru la masă”. Rudele ei mult mai sărace (băiatul Elenei – un fel de
pierde-vară, la fel ca nepotul ei, un puber delicvent – şi familia acestuia) s-au
procopsit. Regrete? Remuşcări? Cam tot atâtea ca-n finalul din Născuţi asasini. Nababul (care tocmai o mierlise
de mâna unei Dalila) nu credea oricum în „basmele bibilce pentru naivi”. Morala?
Unul agoniseşte, iar altul se foloseşte. Şi, cel mai probabil, risipeşte.
