Poveste (a)morală

„Mistreţul” (la început i se spunea „Învăţătorul”) din apologul tarkovskian Stalker (1979) intră în „camera dorinţelor” şi se roagă pentru sănătatea fratelui (aproapelui) său. Pleacă  de acolo cu un sac de bani, pentru că asta îşi doreşte cu adevărat. Apoi, dintr-un fel de remuşcare extremă, se sinucide. Cei doi vizitatori ai Zonei pe care îi vedem, Scriitorul şi Călăuza, sunt mai circumspecţi, mai cinici. Unul nu vea să intre acolo pentru că „e înjositor să ceri, să te rogi” şi mai bine se duce înapoi în căsuţa lui împuţită să se alcoolizeze. Altul ar vrea s-o arunce în aer, pentru că „nu se ştie ce se întâmplă dacă pătrunde acolo cineva cu mentalitate de führer”. Călăuza, nebunul întru Hristos de ieri, de azi şi din totdeauna, îşi refuză accesul în „sfânta sfintelor”, deşi ar avea ce să ceară (are o fetiţă infirmă). El doar intermediază bucuria întâlnirii omului cu sinele (prin metanoie), a omului pregătit pentru această confruntare şi conştient că „totul depinde de noi, nu de Zonă”. Călăuza (titlul filmului în română) poate fi citit şi ca o poveste morală despre „virtutea” înţeleasă kierkegärdian ca libertate („contrariul viciului nu e virtutea, contrariul viciului e libertatea”). 

În Elena, filmul lui Andrei Zviagnitsev din 2011, nimeni nu mai e „nebun întru Hristos”, nimeni nu se mai comportă „dezinteresat”. Iar „Zona” – biserica, locul unde mai ajunge omul când se simte năpăstuit de soartă – este acum un muzeu pustiu (altminteri elegant, poleit cu aur) recent restaurat (şi scos din „ilegalitatea” unde a fost împins de bolşevici). Elena (o femeie măritată a doua oară cu un nabab rus) întreabă, stingheră, în faţa cărui sfânt trebuie să aprindă o lumânare dacă vrea să se roage pentru sănătatea soţului ei ce suferise un infarct. Femeia de la lumânări îi spune să-şi acopere capul în Casa Domnului şi o trimite la icoana Sf. Nicolae. Ea însă se opreşte în faţa unei splendide icoane cu Prezentarea la templu a Maicii Domnului. Îi vedem chipul reflectat în icoană şi ce anume cere nu ştim. Vedem doar că, ajunsă acasă, are putere să comită o „crimă perfectă”, strecurând printre doctoriile cu care-şi trata bărbatul, o pastilă de Viagra. (După ce s-a documentat bine în privinţa efectelor acesteia asupra cardiacilor în etate.) Astfel, cu „sacul de bani” dobândit prin moştenirea unei fabuloase averi, Elena îşi va aduce familia din prima căsătorie în luxosul apartament râvnit de mulţi. Povestea amorală din filmul lui Zviagnitsev se termină cu un „stop-cadru la masă”. Rudele ei mult mai sărace (băiatul Elenei – un fel de pierde-vară, la fel ca nepotul ei, un puber delicvent – şi familia acestuia) s-au procopsit. Regrete? Remuşcări? Cam tot atâtea ca-n finalul din Născuţi asasini. Nababul (care tocmai o mierlise de mâna unei Dalila) nu credea oricum în „basmele bibilce pentru naivi”. Morala? Unul agoniseşte, iar altul se foloseşte. Şi, cel mai probabil, risipeşte.