Revăzând câteva secvenţe din Hotel de lux (regia Dan Piţa, "Leul de Argint" la Veneţia, 1992), îmi amintesc nedumerirea trăită aproape paroxistic în sala de cinema. Pentru că veneam cu aşteptări mari, foarte mari, de la cel care mă convinsese cu Nunta de piatră, Duhul aurului, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi. Momentul Hotel de lux este - pentru mine - o răscruce în creaţia lui Dan Piţa (următor cvasi-dezamăgirilor numite Noiembrie, ultimul bal şi Rochia albă de dantelă şi anterior dezamăgirilor-dezamăgiri Pepe şi Fifi, Eu sunt Adam, Omul zilei, Second Hand, Femeia visurilor...). Eugenia Vodă surprinde foarte exact, în câteva vorbe, starea pe care am avut-o (şi o am încă) după vizitarea acestui Hotel de lux:
„Dacă universul
vizual al Hotelului impresionează
prin expresivitate, universul dialogurilor zgârie urechea prin artificialitate.
Discursul e „gros”, tezist, lipsit de subtilitate. Ca şi dictatura pe care, ca
într-un basm S.F., o ilustrează. Un singur exemplu: în film, replicile enunţă,
fără echivoc, nişte principii precis aplicate în poveste („aici toată lumea e
suspectă”, „sunt interzise iniţiativa, responsabilitatea individuală,
înnoirea”). Or, una din trăsăturile fundamentale ale disctatrii în care am
trăit era tocmai contrastul total şi desăvârşit între limbaj şi realitate:
teoretic, se clama „omenia”, valoarea omului, „cel mai preţios capital”,
teoretic se cerea, imperios, iniţiativă, responsabilitate, „spirit revoluţionar”
– iar practic lucrurile se întâmplau exact pe dos. „Frumuseţea” dictaturii era,
de pildă, modul în care nu obosea să îţi însoţească înfometarea progresivă,
criza de alimente, cu teoria „alimentaţiei raţionale, ştiinţifice” (şi nu
minimale, cum apare în film), pentru sănătatea şi bunăstarea întregului popor.
În lipsa acestui resort esenţial, al contrastului între o lume şi învelişul ei
ideologic, maşinăria pusă în mişcare de film încetează, de multe ori, să ne mai
privească.
Filmul e
expozitiv, declarativ, prolix; el ilustrează sub semnul aleatoriului, un
posibil coşmar, nu îl descompune, nu îl adânceşte, îl ilustrează. Una din
consecinţele „neînfrânării” este că filmul propune, ideologic vorbind, multe şi
de toate, în stilul „şi cu carne şi cu brânză”. (...) În schimb, inspirat
regizoral este finalul: din subteranele negre, colcăitoare, ale Hotelului, ale spaţiului dictatorial
proaspăt desferecat, ies la suprafaţă („Cetăţeni, clipa libertăţii a sosit!”) o
lume desfigurată, devitalizată, marcată de întuneric şi de mizerie, un norod de
handicapaţi care fac tandru cu mâna către ferestrele noii puteri, alcătuite din
foste slugi ale celei vechi.
Punctul nevralgic
al filmului ar fi acela că, în loc să opereze cu esenţe, parabola operează de
multe ori cu clişee. Realitatea românească trecută, prezentă şi viitoare ni se
pare mai nuanţată şi mai perversă decât a reuşit să o sugereze filmul.”
(Eugenia Vodă, Cinema şi nimic altceva, Ed. Fundaţia
România Literară, Bucureşti, 1995, pag. 245-250)
