Este foarte la
modă – nu de ieri, de azi şi nu doar în pluralistul (şi secularizatul) Apus, ci
şi în rândul „poporului binecredincios” – să vorbeşti despre un creştinism fără
Biserică (dimensiunea spaţio-temporală unde se ajunge la comuniunea
sacramentală cu Hristos) ori să acuzi în
masă monahii şi chiar întreaga BOR de colaboraţionism, de „obscurantism”
etc.
Acuzele vin fie
din partea celor „reci” şi „indiferenţi” (umanişti, progresişti, postmoderni)
care s-au înregimentat într-o formă sau alta de activism socio-politic, fie din
partea celor „fierbinţi” şi „dedicaţi” care au părăsit Ortodoxia pentru
heterodoxie datorită câte unui preot „nedemn” şi „ticălos” (Steinhardt: „E mai
palpitant să fii printre cei 144000 de aleşi şi să faci parte dintr-o asociaţie
cu sediul la New York într-un turn, decât să fii o oaie oarecare a unei turme
nediferenţiate la o periferie a Europei” – Jurnalul
fericirii).
Mă gândesc, nu o
dată, la tăria (sau „aşezarea duhovnicească”) pe care e nevoie să o activezi ca
să mai crezi în Poezie, în Taină, în Frumuseţea restauratoare. Mai ales atunci
când ideologizarea supărătoare a kerigmei
(invitaţia la metanoie, la
„schimbarea” minţii prin „înnoire”) riscă să te smintească prin – să zicem – ştampila
stridentă a steagurilor naţionale (pictarea tricolorului – ca un fel de „brâu
al Maicii Domnului” în trei culori – pe fundalul Cinei Celei de Taină). Nu
puţine sunt comunităţile ortodoxe (din lumea mare, nu doar din cadrul BOR) ce
se identifică, până la o totală contopire, cu „naţiunea”. (A nu se înţelege că
neamul este o bagatelă, un moft, o cantitate neglijabilă.) Frank Schaeffer
(scriitor şi cineast american) a ajuns la Ortodoxie prin 1990, după o viaţă de
căutări heterodoxe la capătul cărora a scris cartea Sham Pearls on real Swine (Mărgăritare
false pentru porci adevăraţi). La început – povesteşte el în Dancing Alone (Dans de unul singur) – a
fost întâmpinat cu rezerve şi chiar cu răceală de comunităţile greceşti (din
America) de care încercase să se apropie. Deşi primit în Biserică prin
mirungere, se făcea vinovat – în faţa lor – doar de faptul că nu era ... grec,
la fel ca ei.
Mă gândesc apoi
că şi zelotismul multor (preoţi sau mireni) puritani ce par (şi poate sunt)
„habotnici” e adesea o pricină de poticnire pentru cei încă şovăitori. Englezii
au găsit pentru „virtuoşi” un cuvânt cât se poate de nimerit: killjoys, termen ce se tălmăceşte „cei
ce distrug bucuria”. (Kiergegaard:
„Contrariul păcatului nu e virtutea. Contrariul păcatului e libertatea.”) Dar
îmi spun întotdeauna că, în ultimă instanţă (după care se cade a judeca, de
altfel), Împărăţia Bucuriei (spre care tinde firea omului atunci când îşi asumă
libertatea de care este conştientă) se ia cu sila, prin îndelungă stăruinţă şi
după multă osteneală. Este bine şi folositor a lua aminte la aflarea personală a
Firescului, apoi la păstrarea şi cultivarea lui până în pânzele albe. Restul e risipire,
pierdere de vreme, autodistrugere.
