I-am explicat recent fiului meu, Theodor, ce înseamnă să fii
emigrant. (Discutasem despre niște personaje din David Copperfield care au început o viață nouă, ca emigranți, în
îndepărtata Australie.) La urmă, a vrut să știe dacă și călugării sunt niște
emigranți că, zice el, uite, unii dintre ei se duc să trăiască la Essex sau la
Athos. De fapt, îi spun, să știi că nu numai călugării sunt chemați să
„emigreze”, ci fiecare fiu al Bisericii, prin „nașterea din apă și din duh”, pornește
într-un quest către împărăția cea
nevăzută care „nu este din lumea asta” (și, cu atât mai puțin, nu este din țara
asta). Apoi m-a mai întrebat că, dacă există meseria de păzitor de trupuri (bodyguard), există și meseria de păzitor
de suflete (soulguard). Chiar așa: pe
cine mai interesează sufletul sau păzirea lui? Sau, măcar, restaurarea lui prin
metanoia (pocăință, venirea în fire,
care este cu totul altceva decât auto-îndreptățirea legalistă de tip moralist)?
Iar indiferența asta față de suflet este perfect întreținută acum de o extrem
de sofisticată mașinărie media
(televiziune, cinema, internet), de o industrie alimentară și chiar de un
sistem de învățământ ce nu-ți dau prea mult răgaz să stai la taifas cu sufletul
tău. Ori, măcar, să-ți pui problema că el există, că el se asfixiază atunci
când respiră neadevărul. Scăparea – dacă se poate vorbi de așa ceva – ar veni
de la familie. Dacă familia ar fi o oază, nu un mic infern ori o școală a
indiferenței...
