luni, 5 februarie 2018

În căutarea dialogului pierdut

Silence is best, sometimes. Tăcerea, uneori, e de aur. De pildă atunci când îți amintești la timp că, orice ai spune, vei fi greșit înțeles. Mai mult, când înțelegi că vorbele pe care le-ai rosti la supărare (oricât de îndreptățită) nu vor face nicidecum lumină, că cel pe care ești gata să-l dojenești va rămâne doar cu amintirea tonului tău rostit, nicidecum cu îndreptarea și „moralizarea” pe care cauți să i le aduci. Atunci e mai bine să taci. Valabil și în cazul când, cu asprime, vrei să corectezi purtarea unui copil, dar și atunci când - alături de o gașcă întreagă, cu care te simți solidar - cauți să „luminezi” o întreagă (altă) „turmă”, aflată - spui tu - „în rătăcire”. Cum încearcă, bunăoară, gașca ortodoxiștilor militanți și puriști să dea în vileag „blasfemia” agendei politice a celor „progresiști”. Cum procedează, nu mai puțin, aceștia din urmă, atunci când - fără rest - echivalează orice semn de gândire și trăire liturgică cu „întunecimile medievale”, cu „obscurantismul”.
Și totuși, cum se poate ajunge la dialog? Dar există, cu adevărat, dialog între un „progresist” și un „ortodoxist”? Îmi e greu să-mi închipui că da, atunci când și unul, și altul, urmărește doar „ismele”. Ar fi însă posibil, atunci când fiecare își trăiește convingerile cu moderație. Până una-alta, găsim doar ceea ce căutăm. Depinde - spunea Stalker-ul din Călăuza - de noi, nu de Zona unde se împlinesc dorințele. Și, adăuga Tarkovski, de măsura demnității noastre. Rapiditatea cu care ne desprindem de inocența copilăriei (vârsta când nu știm nici de rase, nici de ideologii și doctrine, când încă n-am deprins năravul monologului și al monologurilor paralele) ne îndeamnă să fim pesimiști, să credem că nu prea mai e nimic de făcut pentru ființa zisă om. Dar avem cel puțin un motiv să fim optimiști: demnitatea - măcar în dicționare - încă mai există...