Zbor deasupra unui cuib de cuc

Dacă există Crăciun fericit, există şi Crăciun nefericit? – mă întreabă fiul meu, Theodor, aflat la vârsta întrebărilor năstruşnice. Primul lucru la care mă gândesc este Povestea de Crăciun a lui Charles Dickens, cu a sa emoţionantă metamorfoză a paranoiei în metanoie. Fermecătoarea şi duioasa poveste a lui Dickens despre recuperarea morală a unui om cu „inima îngheţată” rezonează, peste timp, cu cea din filmul lui Akira Kurosawa, A trăi. Acolo, un funcţionar mărunt,  ursuz şi singur ca un cuc află că suferă de cancer terminal şi mai are foarte puţin de trăit. După ce întâlneşte şi el un fel de „Spirit al Crăciunului” (precum Ebenezer Scrooge, cămătarul din povestirea lui Dickens) i se luminează deopotrivă trecutul, prezentul şi viitorul şi făptuieşte cea mai nobilă lucrare a sa: aprobă şi susţine în timp record construirea unui loc de joacă pentru copii. Dar ce altceva este Zona lui Tarkovski din Călăuza, dacă nu tot o călătorie metafizică (spre adâncurile sufletului omenesc) şi geografică (spre Camera unde se spune că se va îndeplini cea mai arzătoare, mai sinceră şi mai chinuitoare dorinţă a omului) întru iluminare? În pragul acelei Camere, neuitata Călăuză le spune Profesorului şi Scriitorului: „Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai important din întreaga viaţă. Nu trebuie să spuneţi nimic, trebuie doar să vă concentraţi. Încercaţi să vă amintiţi întreaga viaţă. Când omul se gândeşte la trecut devine mai bun. Dar mai cu seamă … SĂ CREDEŢI!” Spre deosebire de „îmbunătăţirea” lui Scrooge, conştiinţa Scriitorului şi a Profesorului din apologul tarkovskian nu se despovărează de tot ceea ce o sluţeşte: „Dacă-mi amintesc întreaga viaţă – răspunde Scriitorul – mă îndoiesc că voi deveni mai bun. Şi-apoi, nu-ţi dai seama cât de ruşinos este? Te înjoseşti, te rogi, implori.”

Chinuit de fantoma asociatului său decedat cu fix şapte ani în urmă, în Ajunul Crăciunului, iar apoi de cele trei „Spirite ale Crăciunului”, hainul şi avarul personaj din Povestea de Crăciun se salvează pentru că nu consideră că este înjositor să te rogi. În fabula dickensiană (ca şi la Kurosawa), monstrul din om este biruit. Morocănosul şi trufaşul personaj renunţă la mândrie şi devine, într-adevăr, mai bun atunci când – cu ajutorul dat de „Spiritul Crăciunului Trecut” – îşi revede trecutul; se smereşte atunci când „Spiritul Crăciunului Prezent” îi pune oglinda-n faţă pentru a-şi conştientiza nimicnicia; în fine, se cutremură când „Spiritul Crăciunului-Ce Va Să Vină” îi înfăţişează „ultima staţie” a rătăcirii sale: pierzania în veşnicie. Totul se dovedeşte a fi doar un teribil vis din care mizantropul şi hainul Scoorge se trezeşte ca o adevărată „făptură nouă”. Voios şi generos, împarte în jur bucurie şi-şi respectă promisiunea faţă de ultimul spirit, aceea de a face din fiecare zi un Crăciun. Sub poleiala sofisticatelor efecte speciale digitale (sonore şi vizuale) pe care le presupune orice ecranizare actuală, hipertehnologizată, a povestirii lui Charles Dickens (aşa cum este şi versiunea Disney regizată, în 2009, de Robert Zemeckis), aflăm un tâlc ascuns, mereu actual, pe care – de peste două mii de ani – omenirea, trezită din înşelătoarele-i himere, caută să-l trăiască neîncetat. Metanoia (pocăinţa autentică, integrală) întru deşteptare, descoperirea „omului din om” şi renaşterea duhovnicească întru „făptura cea nouă” este singura alternativă la descompunerea şi urâţirea sufletească. 

Ciorne de cinefil - 2013

Pe la mijlocul anilor 90, un amic cinefil îmi spunea că viitorul e al filmelor americane, că numai filme americane vor rula în cinematografele româneşti. „Profeţia” sa mi se părea sumbră, apocaliptică. Pe atunci, Timişoara moştenise din vremurile partidului unic şi ale dictaturii proletariatului vreo zece săli de cinema. Alte câteva îşi trăseseră obloanele ori îşi schimbaseră cu totul destinaţia, dar repertoriul cuprindea încă filme din diverse ţări.

Vorbele cinice ale amicului meu (care, poate, înţelesese mai repede ca mine avertismentul lui Robert Altman din Jocuri de culise, necruţătoarea satiră a producătorilor ultramercantili de la Hollywood) aveau să devină realitate – în oraşul meu – peste numai câţiva ani. În Timişoara a rămas o singură sală de cinema patronată de stat, dar au apărut alte şapte – de lux – la mall. Acolo însă rulează exclusiv superproducţii de tip block buster, obligatoriu americane, color, cu tehnologie sofisticată, cu superstaruri şi clişee nemuritoare. Calitatea proiecţiei în sălile de la mall este mereu – tehnic vorbind – excelentă. Rareori se strecoară şi câte un film mut şi alb-negru, cum a fost Artistul, dar această „aberaţie” a fost posibilă doar datorită numeroaselor premii (inclusiv o serie de Oscaruri, la care se adaugă numeroase distincţii la festivalurile europene) care – sperau difuzorii – aveau să aducă spectatorii în sală. Tot faima internaţională (întărită de un asiduu lobby la difuzori) avea să recomande şi câteva filme româneşti (După dealuri, Poziţia copilului), care, doar pentru valoarea lor artistică, n-ar fi fost incluse nicicând în repertoriul de la malluri.

Să afirmi acum că, datorită repertoriului, cinematograful a ajuns o distracţie (şi un lux) de bâlci – un bâlci al derizoriului oferit ân exces de „civilizaţia Disneyland” – nu mai surprinde şi nu mai interesează pe nimeni. Creierele publicului de cinema (indiferent de vârstă) sunt îndeajuns de spălate pentru a-şi mai pune întrebări, pentru a putea compara, pentru a se revolta împotriva americanizării excesive a repertoriului sau pentru a mai dori (şi) filme care să nu le subaprecieze într-o asemenea măsură inteligenţa, imaginaţia, sensibilitatea sau memoria. Constrâns de repertoriul tot mai puţin diversificat (ori de-a dreptul idiotizant), am părăsit - demult şi fără regrete - sala de cinema de tip main stream. Revenirile (pentru că, totuşi, nu am părăsit-o definitiv şi sunt oricând gata să-i redevin fidel, dacă-şi va diversifica repertoriul) sunt din ce în ce mai rare.

În ultimii cinci ani îmi amintesc cu plăcere doar de câteva titluri: Amintiri din Epoca de Aur, Poveste de Crăciun, Medalia de onoare, Artistul, Crulic – drumul spre dincolo, După dealuri. Îmi pare rău că nu mai am ocazia să revăd aceste filme (şi altele asemenea) într-o sală de cinema. În fiecare din ele am simţit pregnant personalitatea autorului (regizorul). Fiecare mi-a oferit o experienţă cinematografică de neuitat, fiecare mă face să cred că poezia nu a murit, că regizorii-poeţi nu sunt doar o marcă a vremurilor apuse.   

În 2013 m-am bucurat de Poziţia copilului, pe care însă îl consider mai ales o victorie a celei care l-a (co)produs: energica şi meticuloasa Ada Solomon. La TIFF 2013, am descoperit un poem cinematografic, extrem de laconic şi totuşi, bogat în sugestii, despre spaţiul balcanic de la începutul mileniului trei, un fel de waste land: coproducţia croato-bosniacă Drumul Halimei. Tot acolo am prins şi proiecţia unui agreabil şi emoţionant documentar: Liv şi Ingmar. Destinat mai ales celor familiarizaţi cu filmografia celor doi cineaşti nordici cărora le este dedicat (Ingmar Bergman şi Liv Ulmann), filmul mi-a amintit de un alt documentar, realizat în 2004 şi dedicat legendarului regizor Ingmar Bergmann. 

În cadrul aceluiaşi TIFF am ajuns şi la un film rusesc, A trăi, un fel de thriller straniu în care realul se împleteşte cu fantasticul, despre tainica şi „supranaturala” prezenţă a celor morţi printre cei vii.

Pentru Sydney Pollack (pe care-l îndrăgesc datorită lui Bobby Deerfield, Călăreţul electric, Tootsie) am dorit să văd – la 40 de ani de la premieră, pe sticla monitorului personal -  Cei mai frumoşi ani. I-am descoperit acolo pe Robert Redford şi pe Barbara Streisand şi cred că cele mai bune (dacă nu cumva singurele) momente ale sale au fost cuprinse în clipul ce ilustrează hitul romantic ce dă titlul filmului, interpretat de actriţa principală.  

În 2013 mi s-a făcut dor să revăd Adio, dar rămân cu tine (pe care îl găsesc mereu proaspăt şi viu datorită scenariului şi dialogurilor scrise de Neil Simon, precum şi actorilor principali, Richard Dreyfuss şi Marsha Mason), Ilustrate cu flori de câmp (pentru neorealismul poetic de excepţie, atât în filmografia autorului său, Andrei Blaier, cât şi în peisajul cinematografiei româneşti) şi Faleze de nisip (pentru combinaţia audio-vizuală ce pune – cinematografic – în pagină un apolog fără vîrstă). Un relativ recent film din Israel pe care l-am descoperit în 2013, Tatăl meu şi Domnul meu, pune în discuţie raportul dintre nevoia eternă a omului de căldură sufletească şi zelul neînduplecat cu care cel ce se îndreptăţeşte pe sine înţelege să-şi trăiască ortodoxia. În tonuri şi culori minimaliste, filmul surprinde veşnicul conflict dintre duhul ce dă viaţă şi litera care ucide. Tot în 2013 am reuşit să prezint, în colaborare cu BCUT şi Consulatul Italian din Timişoara, o selecţie a câtorva momente semnificative din cinematografia italiană. Astfel, pe marele ecran din Aula BCUT, în serile de marţi s-au proiectat, pe rând, Slujba, Rocco şi fraţii săi, Umberto D, Evanghelia după Matei, Amarcord, Julieta şi spiritele, Deşertul roşu, Blowup, Roma, Timpul călătoriilor, 8 ½, Dincolo de nori. 

În fine, evenimentul anului cinematografic 2013 – pentru mine – a fost apariţia aşteptatei cărţi de film Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi filmele lui Andrei Tarkovski. De bună seamă, impresionantul tom al lui Costion Nicolescu, pe care am avut bucuria şi privilegiul să-l citesc încă din faza de manuscris, se adresează mai ales celor care s-au împrietenit, sub o formă sau alta, cu opera cinematografică  (dificilă, dar nu imposibil de desluşit) a regizorului care a lăsat în urmă o filmografie de 7 ½ capodopere: Compresorul şi vioara (metraj mediu), Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solyaris, Oglinda. Călăuza., Nostalghia, Sacrificiul.