Ateism sau idolatrie?

"Poate cea mai clara exemplificare a unei creatii care nu da niciun raspuns. E adevarat ca tindem sa cautam de obicei raspunsurile si ca, intr-o lume mai buna, un act de creatie te trimite cel putin la inceputul raspunsului - dar lumea noastra e sucita si cazuta si poate raspunsul este chiar intrebarea. Care intrebare, nu este nici ea foarte evidenta. Insa orice indoiala poate functiona la un moment dat si ca un exorcism. Caci ce e de preferat, ateismul sau idolatria? In fond, cel in care credea pastorul inainte de revelatia neputintei sale era un idol, nu Dumnezeul cel viu. Si stim ca, daca judecam dintr-o perspectiva cronologica, ateismul poate insemna primul pas catre gasirea adevaratei credinte, acea curatenie facuta in minte si in inima, care lasa locul gol si stralucitor - pentru cine, e, aici depinde de noi. Caci si demonilor le place, dupa cum invata Domnul, casa maturata. Dar filmul poate functiona ca exorcism si pentru spectator. Pentru ca putem sa teoretizam noi mult si bine - si corect, pentru ca teoria noastra e bazata pe trairea celor mai nobile figuri pe care le-a dat omenirea - dar in momentele noastre de neputinta, uneori, parca ne exaspereaza si pe noi tacerea care vine din ceruri si care nu e, desigur (si iar teoretizez) decat efect al surzeniei noastre. Si frumoasa figura handicapatului care slujeste pe post de paracliser. El are poate cea mai profunda intuitie a credintei. Desigur, o exprima nevolnic, Hristos nu s-a indoit de justetea lucrarii Sale. Dar parasirea si singuratatea trebuie sa fi fost (si sa fie in continuare!) marile Lui dureri. Mitropolitul Antonie Bloom vorbeste despre absenta lui Dumnezeu ca tragedie a omenirii - si spune ca Hristos pe cruce a ilustrat aceasta drama a fiecaruia dintre noi, a trait-o omeneste, cand a rostit cuvintele "Eli, Eli, lama sabahtani". E tragedia ateismului - Dumnezeu lipseste sau pare sa lipseasca. Si de obicei absenta credintei e un fel de razbunare - ne suparam pe Dumnezeu si atunci alegem sa-L ucidem in noi, stiind probabil, macar in subconstient, ca desi nu putem sa anulam existenta si slava Lui, aceasta ucidere in inimile noastre Il doare mai mult decat orice. E interesant sa vezi cum Dumnezeu e slujit in acest film de doi oameni care nu cred in El. Si te face sa te gandesti ca va sti sa aleaga cele mai surprinzatoare cai ca sa ne mantuiasca." Paul S. Grigoriu despre filmul lui Ingmar Bergman, Lumină de iarnă / Nattvardsgästerna

Lumină de iarnă / Nattvardsgästerna

Bonomie şi blândeţe - Constantin Ghenescu

Constantin Ghenescu a fost o prezenţă discretă, însă de mare nobleţe în teatrul şi filmul românesc. Puţini din cei străini de branşă îl ştiau după nume. După ce s-a pensionat, s-a retras modest la Piatra-Neamţ, unde fusese actor mai mulţi ani.

L-am zărit prima oară în filmul lui Constantin Vaeni, Imposibila iubire. Făcea un rol episodic, o apariţie aproape neobservată în povestea lui Marin Preda (romanul Intrusul) din care s-a inspirat Vaeni, pe care însă a înzestrat-o cu umor şi personalitate. Era un tânăr ce urma cursuri postliceale de electrotehnică, dornic să „ajungă şef peste alţii” doar cu „dosar” şi „origine sănătoasă” (la sfârşitul „obsedantului deceniu”), căruia îi dă replica personajul lui Şerban Ionescu. L-am reîntâlnit apoi pe viu într-o vară, la un examen de admitere de la – pe atunci – ATF, unde fusese cadru didactic supraveghetor. Prezenţa lui răspândea bonomie şi blândeţe.

În 2002 aveam să-l descopăr în Occident, debutul lui Cristian Mungiu în regia de lung-metraj: tot un personaj episodic, dar de mai mare întindere. Apărea alături de Tora Vasilescu, Alexandru Papadopol şi Valeriu Andriuţă într-o grădiniţă, un mall şi în sala festivă a unui Inspectorat de Poliţie. Tot Mungiu l-a chemat pentru un rolişor în Corul pompierilor (un mediu-metraj). 

Într-un început de septembrie, Constantin Ghenescu (1944-2013) este prădat şi ucis în propria-i casă. Jefuitorul râvnea la pensia, derizorie, pe care actorul – însingurat şi cu un grad avansat de hipoacuzie – tocmai şi-o ridicase de la un bancomat. Sfârşitul său violent îmi aminteşte de felul în care îi este curmată viaţa nevăzătorului homeless din Duminica orbului de Cezar Petrescu.

„Am jucat alaturi de el în câteva filme şi nu-mi vine să cred... Câinii ne mănâncă copiii, hoţii ne omoară artiştii, nebunii ne înjunghie preoţii. No comment.” – notează cu amărăciune actorul Valeriu Andriuţă (preotul din După dealuri), pe pagina sa de facebook. Poate că mai e loc, totuşi, de un singur comment: „O, Iisuse, care iubeşti pe cei ce te răstignesc şi îi răstigneşti pe cei ce te iubesc! ...”

Constantin Ghenescu (1944-2013) - foto: Dinu Lazăr