Îndrăgostit de Tarkovski, cartea lui Mihai Văcariu, rememorează descoperirea
cu uimire, de către autor, a unui film – Călăuza
– şi a unui întreg univers: lumea lui Tarkovski. Totul se întâmpla pe la
începutul anilor 80. Uneori mi se pare că Mihai a fost un spion ce mi-a
strecurat, fără să ştiu, un cip în memoria afectivă şi, peste ani, l-a „muls”
de informaţii, scriindu-şi cartea. Dar niciun pericol în asta: Tarkovski nu are
cum să stârnească idolatrie. Filmele sale nu sunt creaţii autonome şi nici artă
fără Dumnezeu (pe care unii, pe bună dreptate, o numesc fudulie), ci – în ciuda
numeroaselor conotaţii culturale, a „elitismului” de care au fost acuzate – trimit
„la obârşie, la izvor”. La „omul din om”. Citindu-i „micul tratat de trăire a
artei”, îţi vine să-l întrebi pe Mihai, aşa cum Tarkovski a fost întrebat de o
spectatoare entuziastă, după vizionarea filmului său, Oglinda: „Aşa a fost şi copilăria mea. Numai că ... de unde aţi ştiut
asta?”
