luni, 9 mai 2011

Dor


Recitesc, ieri dimineaţa, finalul rugăciunii de duminică (Îndeosebi mă rog pentru ajutorul Tău, Preabunule Stăpâne, ca să mă cunosc pe mine, să mă căiesc de păcatele mele şi să mă îndreptez cu mărturisirea, iar în ceasul morţii să mă aflu pregătit, cuminecat şi cu inimă curată, şi să mă aflu demn de Împărăţia Ta cea veşnică) şi-mi spun că mama s-a apropiat de „somnul cel mare” cu aceste gânduri.
Astă-seară i-am făcut pomenirea de nouă zile celei despre care încă mai cred că este nemuritoare. Dar cum să pomeneşti nemurirea? Poate doar pentru că s-a dus aşa, să moară puţin. Şi poate numai şi numai pentru că de mic aşteptam îngrozit „clipa cea repede” care ştiam că într-o zi o va lua pe mama am avut tăria să mă consolez acum – însă nu dintr-o dată, ci treptat – cu nădejdea revederii undeva, cândva.
Dincolo de toate cele spuse ori cugetate, golul lăsat în urmă de plecarea ei este cu neputinţă de înlocuit şi naşte acele întrebări ce rămân de-a pururi fără răspuns. Slujbele de pomenire, în măsura în care mă păstrez conectat la duhul lor, mângâie şi liniştesc. Atât.