Printr-una din ferestrele facebook-ului îmi soseşte, de la un prieten virtual, acest mesaj
destinat tuturor de pe wall-ul comun: „Mi-aş face
o spovedanie. Oare se poate on-line?”
Cu numai câteva zile înainte, o elevă de-a mea îmi spusese tam-nisam, în timpul
orei: „Peste două zile mă duc să mă spovedesc întâia oară.” Dacă mărturia
liceenei avea o anume nevinovăţie amestecată cu emoţia apropierii de un
asemenea moment nou pentru ea (i-am atras atenţia că despre astfel de lucruri
se vorbeşte încet, nu în gura mare), cuvintele amicului de fb, care e – scrie el, autoironic – „muci cu religia”, mascau
uluire şi nemulţumire. Pricina? Un portal care „accesibiliza” mărturisirea de
taină, care se cuvine să se petreacă faţă către faţă, necum prin internetul neutru,
artificial şi mecanicizat.
Gestul unor
preoţi de a-şi face „platformă on-line pentru binecuvântare” îl face pe amicul
meu să pună serios la îndoială (încă o dată?) credibilitatea BOR, de vreme ce –
alături de „hoţii” şi alte matrapazlâcuri – tolerează asemenea „specimene”.
Unde e, se întreabă el revoltat, „legătura spirituală on-line între Dumnezeu şi
robul său”? Concluzia: „De ce să mă mai duc la biserică? Fac vreun păcat dacă
am să am credinţa mea neştiută de cineva? Poate aruncă cineva primul cu piatra?”
Ce să înţeleg de
aici? – m-am gândit şi răs-gândit. Cât e de anevoios să ajungi, prin
spovedanie, la „făptura cea nouă”, am văzut relativ recent în extra-ordinarul
opus cinematografic al lui Cristian Mungiu, După dealuri. M-am bucurat, totuşi, de un comentariu: „De obicei e bine să nu
glumim cu astea...Nu ne obligă nimeni să credem dar nici să luăm acest lucru în
glumă nu e indicat”. În cele din urmă
mi-am spus că „inima” (sau „crucea”) sus-pomenitei
postări se află în scurta şi curpinzătoarea autocaracterizare a celui ce a
trimis-o: „sunt muci cu religia”. Poate că acest indiciu e chiar temelia
înţelegerii. Nenorocirea e că cei mai mulţi neglijează acest detaliu şi, cu
mucii la nas, pălăvrăgesc în continuare vrute şi nevrute. Îndepărtarea lor este
cel mai simplu şi firesc gest de igienă. Şi nu înseamnă acoperirea şi
muşamalizarea celor ce „updatează” şi „modernizează” – din „interior” şi cu
„binecuvântare” – o rânduiala de veacuri a Bisericii pe care, crezând că o
reformează, nu reuşesc decât să o deformeze. Vindecarea de „muci” (care în
niciun caz nu se face cu aruncarea de pietre) presupune, cred, o anume îndrăzneală:
curajul de a face altfel decât voia proprie. De a recunoaşte că ai nevoie de călăuzire. De a
voi să asculţi adevărul chiar şi din gura unui păcătos. De a te înhăma la
această împreună-lucrare, pentru că tămăduirea de „muci” şi de atâtea
prejudecăţi (autosuficienţa fiind una din cele mai vătămătoare) nu se face nici
cu politica struţului şi nici prin repetarea papagalicească a unor idei şi poveţe
primite de-a gata. Presupune un spirit treaz, pregătit să discearnă, să cerceteze,
să fie – în fine – el însuşi. Aceasta este calea cea strâmtă pe care, deşi sunt
toţi chemaţi, apucă să înainteze
întru desăvârşire doar câţiva.
Internetul este,
nu o dată, capabil de farse. Nu e exclus ca autorii paginilor de spovedanie on-line să fie nişte şarlatani (n-ar fi
nici primii, nici ultimii) care să nu fi primit nicio binecuvântare. Până
una-alta, fiecare găseşte şi înţelege pe măsura căutărilor sale, pe măsura
exigenţelor sale – cu propriul sine, în primul rând. Ce găseşte? Fie o oază de
duhovnicie şi de frumuseţe liturgică din aceea care „izbăveşte omenirea”
(Dostoievski), fie duhovnici virtuali (sau în carne şi oase) care încearcă să profite de naivitatea celor cu „mucii” de la nas neşterşi la timp, din lene sau din nepăsare. Legea
cererii şi ofertei funcţionează şi în plan duhovnicesc, pentru că „fiecare tot
ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă;
ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare,
înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” (Nicolae Steinhardt).
 |
| Cadru din După dealuri de Cristian Mungiu, cu Cristina Flutur şi Valeriu Andriuţă |
