Amicul Lucian Mircu – aflu de pe Marele ecran, blogul unde publică gânduri, opinii, cronici – a fost fascinat de un (relativ) recent film românesc: Portretul luptătorului la tinereţe. Titlul (câţi ştiu asta?) este o pastişă la adresa unui roman celebru de limbă engleză (un buildungsroman), apărut cu aproape o sută de ani în urmă: A Portrait of the Artist as a Young Man, de James Joyce. Naraţiunea filmului (inspirată, cum se zice la Hollywood, din „fapte reale”) l-a incitat pe Lucian (i-a schimbat, spune el cu un entuziasm contagios, viaţa), care până la întâlnirea cu filmul lui Constantin Popescu jr., a bănuit neamul românesc de laşitate în momentele cruciale din istoria sa („o naţiune de slugi şi vânzători meschini”).
Portretul luptătorului… l-a acaparat pe amicul meu prin „valoarea istorică, emoţională”, iar nu prin calităţile sale „estetice, cinematice”. Înţeleg, cred, foarte bine, „revoluţia” din gândirea lui Lucian. În urmă cu vreo 20 de ani şi eu descopeream – nu printr-un film, ci prin câteva cărţi – câteva nuclee de rezistenţă anticomunistă. De la noi şi din lumea mare: Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), iar mai recent (acum vreo doi ani) am ajuns şi la Soljeniţîn (Arhipelagul Gulag). Şi încă alţii. Nu pot uita nici cruciala întâlnire de pe marele ecran (o, tempora!) cu răscolitoarea Căinţă de Tenghiz Abuladze (şi cu al său final: „Ce drum e acela care nu duce la biserică?”).
Lucian a ajuns astfel să se documenteze serios despre subiectul cu pricina: rezistenţa românească anticomunistă din munţi. A participat chiar la o conferinţă pe această temă („Zilele Rezistenţei Naţionale Anticomuniste”) susţinută la Mănăstirea Sâmbăta. A descoperit, spune el, o altfel de Românie, altfel de români. O observaţie: ţara aceasta pe care cu atâta bucurie a descoperit-o (slavă Domnului!) credea „în Dumnezeu şi în neam”, dar în (sau prin) Biserică, ascultând de rânduielile ei. Îmi amintesc, involuntar, de una din apariţiile TV ale hâtrului Ernest Maftei, supranumit Bădia, care nu era străin de experienţa legionară. Povestea actorul (cu vreo 15 ani în urmă) că mulţi tineri au fost încântaţi de poveştile (auzite de la el şi de la alţii) cu legionari. Actorul a observat că tinerii de azi erau sensibili la „faptele de arme”, „de vitejie” ale bravilor care au înfruntat „puterea populară” instaurată abuziv în 1944 în România. Că erau atraşi de anecdotica mişcării de rezistenţă, însă nu mergeau de loc la biserică. „Mai mergeţi pe la biserică, fraţilor!” a fost, atunci, îndemnul cunoscutului personaj, către junii seduşi de întâmplările minunate ale „fiilor munţilor” care s-au opus terorii. Aceştia din urmă au supravieţuit mai ales prin modul de viaţă liturgic descoperit şi – adesea în cele mai inumane condiţii – aplicat de ei. „Am făcut din celulă chilie” afirmă unul din supravieţuitori, în documentarul Demascarea lui Nicolae Mărgineanu, pe care şi Lucian l-a vizionat recent. „Suferinţa ne-a fost dascăl” – spune altul. Dintr-o dată lucrurile încep să se lămurească. Experienţa le-a fost pecetluită de cel mai mare duşman al vremurilor moderne (în care confortul, comoditatea, interesele materiale sunt aşezate la loc de cinste): suferinţa, tortura, brutalitatea extremă. Şi adaugă, spunând că fără ele, trăirea lor creştină ar fi fost infinit mai slabă. La urma urmei are dreptate. Acolo, în închisorile regimului totalitar din anii 45-64, se putea învăţa – în ore mereu suplimentare de „curs practic” – lecţia iubirii de duşmani, care e piatra de încercare a oricărui se încumetă să-şi poarte crucea şi să-I urmeze Lui. Poate că – deşi, aşa cum remarcă Lucian, nu reiese prea bine din film – Biserica şi ale sale restauratoare ritmuri liturgice sunt forţa care le-a dat un ideal şi personajelor cuprinse în filmul lui Popescu jr. Care – ne spune Ion Gavrilă Ogoranu, autorul cărţii din care s-a inspirat filmul – „nu sunt personaje, dragă cititorule, sunt oameni vii, care au trăit cu adevărat, care au jertfit mult şi care nu mai au pe lumea asta decât cele câteva rânduri scrise în volumul de faţă...”. Poate că în numele acelui ideal („îndumnezeirea prin har”), izvorât din Biserică, au trăit în izolare cei din cetele de rezistenţă anticomunistă din munţi.
Câteva întrebări se impun: Cât suntem de pregătiţi să primim acest cuvânt, noi cei crescuţi în hibernarea călduţă de după 1965 şi/sau în zăpăcitoarea „tranziţie” spre „pluralism”, „democraţie” şi o societate „tolerantă”, de după 1990? Berdeaiev parcă spunea că e nevoie de un nou Ev Mediu. Oare de ce anume are nevoie lumea de azi ca să se trezească, aşa cum se va fi trezit (oare?) în urma ravagiilor pricinuite de cele două războaie mondiale? Oricum, nu e de dorit a se invoca dezastre şi calamităţi (naturale sau provocate de oameni) în numele „deşteptării omenirii”. Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru şi acolo se cade – mereu atenţi, la tot şi la toate – s-o căutăm. Lipsa împrejurărilor „prielnice”, a „călăuzelor vrednice” etc. nu sunt decât scuze invocate spre a ne acuza, noi pe noi, de păcatul cumplit al indiferenţei.
