Încă de la debutul său în lung-metraj cu Duminică la ora 6 (1965), Lucian Pintilie avea să aducă – printre primii, dacă nu chiar cel dintâi – dimensiunea neorealistă în cinemaul românesc. O serie de chipuri și spații „nefotogenice”, dar și un anume tip de narațiune filmică – până atunci considerate „nedemne” pentru a fi aduse pe ecran – deveneau un brand. Brandul Pintilie. Șocul regenerator, pe care – mai ales după Reconstituirea (1986) – „sălbaticul” și „furiosul” Pintilie îl sconta pentru soarta filmului românesc „de actualitate”, „fidel adevărului”, avea să dea roade abia în anii 70-80. Stau mărturie unele filme de Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Croaziera), Alexandru Tatos (Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Secvențe, Fructe de pădure), Dan Pița (Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi), Dinu Tănase (La capătul liniei), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Stere Gulea (Iarba verde de acasă), Constantin Vaeni (Imposibila iubire) și chiar Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții).
După 1990, întors din „exilul roial” (în 1973 i s-a interzis să mai lucreze în România), Lucian Pintilie a regizat câteva din cele mai reprezentative opusuri din istoria post-comunistă. Balanța, O vară de neuitat, Prea târziu, După-amiaza unui torționar, Niki și Flo continuă să problematizeze căutarea „rădăcinilor răului”. Între ele, Terminus paradis (1998), unde Lucian Pintilie este co-scenarist alături de Răsvan Popescu și Radu Aldulescu, propune – caz singular în filmografia regizorului – o „spărtură în cer”. Pe acolo, prin acea „spărtură” – surpriză! – pătrunde în poveste o lumină care însă nu declanșează nici optimism festiv, nici speranța căinței. Este vorba, arăta Pintilie într-un interviu, despre „o schimbare de optică”, la fel ca în cazul dreptului Iov. Răul este aici – printr-o „iluminare implicită” – parte a „realității celeste”.
În Terminus paradis, el, „răul”, el, mereu „revoltatul”, încearcă să nu mai acuze strâmbătatea, ci să zărească – deși e învăluit în ceață – „hipopotamul invizibil din Cartea lui Iov”, să înțeleagă „plutirea norlilor”. Care e numele acestui „hipopotam” invizibil și, totuși, vizibil? Însuși titlul filmului, „mai exact, mai puțin poetic decât în realitate” – precizează regizorul. Unde anume este acel „paradis”? Nu altundeva decât într-o biserică albă, de țară, situată pe malul unui lac. Acolo, după multe peripeții (neînfrânări, fărădelegi, crime), își pun pirostriile Mitu și Norica. Acolo pătrunde în film „implicita iluminare” care coincide cu intrarea lor – subită, oarecum pripită – „în rânduială”. Mai exact, în „rânduiala Bisericii”. (Ultima replică din Căința lui Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”)
Una din cheile de lectură ale filmului chiar aceasta e: de love story. Mai importante decât „marea poveste de dragoste” sunt însă, atrage atenția regizorul, „jocul, provocarea, contratimpul, neînțelegerea, dansul mortal pe o muchie de cuțit, o dragoste ce nu cunoaște tihnă, nu are timp de contemplație, o dragoste ce nu le oferă celor doi nici măcar răgazul de a face dragoste, de a-și spune „Te iubesc!”; o dragoste pe care eroina nu o înțelege decât în pragul disperării, o mare poveste de dragoste trăită într-un mod foarte personal și provocator”.
Dar poate că cel mai interesant, mai free-style comentariu despre „morala” din Terminus paradis l-am primit de la Paul Slayer Grigoriu (translator, teolog și rocker, autorul volumului autobiografic Cronicile Vulpii. Amintiri din liceul anilor 90), care, următor vizionării filmului, îmi scrie entuziasmat: „Frate! Care Născuți asasini?! Oliver Stone poate să se ducă frumușel la culcare, măcelul lui e o glumă de liceeni pe lângă filmul ăsta. Iar Pintilie e complet nebun! Îmi pare rău că nu am apucat să-l cunosc. Asta înseamnă să calci în picioare idolii. E ca și cum l-ai fi pus pe Bergman să prelucreze o telenovelă cu un pic de ajutor de la Tarantino. Și totuși: câtă poezie, și ce mai poezie, în contextul de față cred că pot să spun foarte adecvat: „We've got some fuckin' serious poetry here". Cabaret grotesc și morbid, Bosch pe limba privitorului de Pro TV și totuși la același nivel ca un Bosch adevarat, ca Grădina plăcerilor lumești. Dar, vezi tu, trag spuza pe turta mea (noastră). Mickey și Mallory ai noștri ajung tot la biserică. Ai lor își fac din ei înșiși un templu gotic măreț și van (scena cu inelele în formă de șarpe, cu Mickey în dublu rol, de mire și oficiant: „Prin puterea cu care am fost investit ca dumnezeu al lumii mele...”). În timp ce Mitu al nostru, în halul lui de decadență grotescă și înspăimântătoare, moare în cămașa albă dăruită de preot. Vorbește ca din carte: „Să fie totul după rânduială!...". Asta e morala pe care o deduc eu din acest film: în adancul iadului, al absurdului teoretizat de câteva decenii bune și trăit cum nu l-ar fi visat Camus în mahalalele Europei, omul ajunge cumva la biserică. Și îi dă și el lui Hristos ce are: mizerie și păcat. Dar i le dă pe toate, fără rest. Și când primește de la unul toata infecția lui, iar de la mine, de pildă, doar pretenții pioase, cred că la cel dintâi zâmbește primul. E cumva o viziune a capitolului despre Judecată din Evanghelia dupa Matei: întemnițat am fost - chipul Meu din tine, adică, a fost în temnița păcatelor tale - și M-ai cercetat. Adică, într-un fel, M-ai adus pe Mine la Mine înapoi. P.S. Există în film o replică similară cu una din Cronicile Vulpii, „Scoate-ți cercelul, că altfel ți-l scot eu cu tot cu ureche". Dar scena care putea figura în cartea mea este cea de la început, cu sticla aia de vodcă ce se scurge într-o clipită în gâtlejurile celor doi. Ar trebui să-mi fie rușine că aproape salivam?”.
(Născuți asasini, filmul lui Oliver Stone, câștiga Marele Premiu Special al Juriului la Bienala de la Veneția, în 1994. Patru ani mai târziu, același premiu îi revenea lui Lucian Pintilie pentru Terminus Paradis.)
TERMINUS PARADIS - Un film de Lucian Pintilie. Scenariul: Lucian Pintilie, Răsvan Popescu, Radu Aldulescu. Imaginea: Călin Ghibu. Decorurile: Călin Papură. Montajul: Claudine Bouché, Victorița Nae. Producător: Marin Karmitz. În rolurile principale: Costel Cașcaval, Dorina Chiriac, Gheorghe Visu, Victor Rebengiuc, Coca Bloos, Șerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Magda Catone, Răzvan Vasilescu, Doru Ana, Cornel Scripcaru.
