R.I.P. Cornel Fugaru

L-am revăzut, recent, într-o înregistrare TVR a emisiunii „În trecerea anilor”. Interpreta, în duet cu Luminiţa Dobrescu, un cover al celebrului hit cântat cândva de Nat King Cole, When I Fall In Love. Era în formă bună la cei aproape 70 de ani ai săi. Altădată, în cadrul aceleiaşi emisiuni, a cântat un succes din anii 80 (De ce-ai plecat din viaţa mea?) şi toţi tinerii din corpul ansamblu ce se aflau pe platou îl fredonau cu bucurie.  

Pe Cornel Fugaru, căci despre el este vorba, l-am auzit cântând prima oară pe la mijlocul anilor 70. Piesele sale (compoziţie, orchestraţie, interpretare instrumentală, voce, uneori şi text) se încadrau în aşa-zisul gen uşor. A fost unul din pionierii genului pop la noi ţară. Cu popularitatea dobândită în anii 60-70 împreună cu grupul Sincron (cu un repertoriu axat pe piese Beatles şi prelucrări populare: Alunelu’, Ana Lugojana, Cucule, Ducea rufele la râu ş.a.) şi după câteva roluri principale în filme (Împuşcături pe portativ este unul din ele), Cornel Fugaru compune piese ce devin în scurtă vreme, şlagăre. Multe din compoziţiile sale pop ne îndreptăţesc a le socoti – în ciuda prejudecăţilor ce planează asupra genului „uşor” – altceva decât mostre de lăutărism romanţios. Cântecele sale, în ceea ce au ele mai valoros, sesizează deschiderea fiinţei omului spre nemărginire, developează latenţe nebănuite.

Refrenele ce poartă marca stilului său au străbătut deceniile şi datorită unor versuri cu un  mesaj mereu proaspăt (autori ai textelor au fost, între alţii: Eugen Rotaru, Tania Lovinescu, Dan V. Dumitriu, Nichita Stănescu, Corina Brăneanu, Mirela Fugaru). Cei care urmăreau programele radio-TV din anii 70-80 nu pot uita cântece care se numesc: Adevărul, Învaţă să ştii, Emoţie de toamnă, De ce-ai plecat din viaţa mea?, Am ales nemărginirea, Te-am găsit când îmi doream mai mult, Ne-a pierdut iubirea, Dă-mi o şansă, Hai să privim o clipă înapoi, Încearcă, Frumoasă viaţă, Unde sunteţi dragii mei? şi încă altele. Interpreţii care le-au dat viaţă, alături de compozitorul-interpret, sunt: Gabriel Cotabiţă, Eva Kiss, Mihaela Runceanu, Loredana Groza, Monica Anghel, Aurelian Temişan, Angela Ciochină, Angela Similea, Mirela Fugaru.  

În urmă cu aproape zece ani, Gala Uniter avea să folosească o melodie compusă şi cântată de Cornel Fugaru pentru a însoţi un montaj video (un slide show) cu chipurile artiştilor ce se stinseră din viaţă de la precedenta ediţie a galei. Versurile acelui cântec (scrise de Mirela Fugaru) exprimă, acum când Cornel Fugaru s-a mutat şi el printre stele, cel mai simplu şi firesc tribut de suflet ce i se poate aduce, lui şi celorlalţi artişti şi înaintaşi cu care se va fi întâlnit acolo în ceruri:

S-a mai frânt un om în moarte,

S-a mai stins o stea pe cer,

Viaţa merge mai departe

Spre un infinit mister

S-a mai dus un suflet mare

Şi-am rămas tot mai stingher

Tot mai tare azi mă doare

Lipsa celor care pier

Unde sunteţi, dragii mei?

Unde rătăciţi prin astre?

Voi, ce-aţi ascultat

Chemarea depărtărilor albastre

Unde sunteţi, dragii mei?

Dorul vostru mă sfârşeşte

Azi, când pe pământul nostru

Lanul crucilor tot creşte, creşte...

Doamne ajută-mi să fiu tare

Să mai pot să-i pomenesc

Să mai aprind o lumănare

Până ajung să-i întâlnesc

Adio, prieteni!...

Spovedanie de cinefil

Ce părere am despre statutul sălilor de cinema din România? am fost întrebat de o jună reporteriţă de la TVR. Voia să afle ce cred, în calitate de „cinefil înrăit”, despre parcul cinematografelor de stat din ţară. La mine în oraş (dar situaţia nu e foarte diferită, păstrând proporţiile, în restul ţării) au rămas doar două săli, din cele peste douăzeci existente înainte de 1989. Spre deosebire de lanţul cinematografelor luxoase din mall-uri, acestea se prezintă jalnic. Dar trebuie să recunosc: nu condiţiile de vizionare precare din cinematografe sunt motivul pentru care nu mai merg (decât extrem de rar) la cinema. Pricina adevărată este „metafizică”, nu „fizică”: repertoriul uniformizat, alcătuit acum aproape exclusiv din producţii recente, majoritar americane. Mereu aceleaşi şi aceleaşi melodrame sau filme de acţiune sau ştiinţifico-fantastice sau poveşti de dragoste, horror etc. Primul deceniu al mileniului trei cam asta a oferit.

Probabil că pentru spectatorii care au cultul vedetei (nu al Actorului, al Regizorului, al Filmului), pentru amatorii de can-canuri, nu e nicio problemă. Ei pot viziona acum astfel de filme în săli curate şi primitoare, prevăzute cu sistem Dolby Surround şi fotolii de lux. Tot aceleaşi filme (plus alte câteva, europene, greu vandabile) ajung şi în bietele săli rămase de pe vremea când repertoriul era mult mai divers. Pentru că înainte de 1989, în ciuda cenzurii partidului unic, puteai vedea şi filme de artă, provocatoare pentru spirit, filme ce atestă o puternică viziune regizorală. Iubitorii cinematografului comercial sunt privilegiaţii. Ceilalţi, spectatorii care se încăpăţânează să vrea şi altceva (altfel de filme americane, dar şi filme din întreaga lume, ce se ambiţionează să reziste tentaţiei de a vehicula în continuu aceleaşi clişee), sunt dramatic dezavantajaţi. Nici gospodarii cinici ai sălilor din mall-uri şi nici difuzarea etatistă nu le oferă, acestora din urmă, mai nimic.

De aceea este cât se poate de firească decizia unui astfel de spectator (ce nu se mai regăseşte deloc în repertoriul cinematografelor) de a nu mai frecventa sălile de cinema. Trăim acum, poate, un binecuvântat timp al decantărilor, după un secol de cinema. Alungat din cinematografe de un repertoriu monoton, adevăratul cinefil (fost „cinefil înrăit”) are, în sârşit, ocazia să reflecteze la ceea ce a văzut (dacă a văzut) în peregrinările sale  prin cinematografe şi cinemateci. Să recupereze, eventual, ceea ce încă nu a văzut (şi merită văzut) din cinematografia lumii şi, de ce nu, să îşi îndrepte atenţia spre viaţa propriu-zisă. Să trăiască acel timp pe care, în vremuri mai bune pentru el, i-l ofereau magicienii marelui ecran.   

---