Îi citesc lui Theodor epilogul din Crimă și pedeapsă (varianta în
engleză, prescurtată), în care aflăm că Sonia n-a spus Duniei și lui Razumihin
că a mituit conducerea închisorii din Siberia unde fusese trimis Raskolnikov ca
să-i ușureze corvoada zilnică (primise opt ani de muncă silnică) și să-i
asigure o hrană mai sănătoasă. Theodor: „Adică să lucreze cu jumătate de
normă?” ... Îi citesc apoi ultimile pagini din traducerea în română, integrală.
Revin asupra lor după 30 de ani. Nălucirile lui Raskolnikov din vremea cât zăcu
la spital – acum că mă aflu în miezul lecturilor tulburătoare din Svetlana
Aleksievici (Vremuri second-hand, Soldați de zinc) – mi se par mai
actuale ca oricând: „I se năzărise că lumea întreagă era condamnată să
fie lovită de o molimă îngrozitoare, cum nu se mai văzuse și nu se mai auzise,
venită în Europa din străfundurile Asiei. Trebuiau să piară cu toții, cu excepția
câtorva aleși, foarte puțini. Apăruseră niște trichine noi, niște ființe
microscopice care pătrundeau în corpurile oamenilor. Dar ființele acestea erau
niște spirite înzestrate cu inteligență și voință. Oamenii în al căror corp
intrau deveneau pe loc posedați și nebuni. Dar niciodată, niciodată nu s-au
considerat oamenii atât de inteligenți și de siguri că stăpânesc adevărul, cum
se considerau cei atinși de boală. Niciodată nu s-au considerat mai siguri de
sentințele lor, de concluziile lor științifice, de convingerile lor morale și
de credințele lor. Așezări întregi, orașe întregi și popoare întregi se
molipseau și înnebuneau. Erau cu toții agitați și nu se mai înțelegea nimeni cu
nimeni, fiecare se credea singurul deținător al adevărului, nu suporta să-i
vadă pe alții, se bătea cu pumnul în piept, plângea și își frângea mâinile. Nu
știau pe cine și cum să pedepsească, nu puteau să aprecieze ce e bine și ce e
rău. Nu știau pe cine să învinuiască și cui să îi dea dreptate. Oamenii se
omorau unii pe alții, cuprinși de o furie fără noimă. Se strângeau laolaltă în
armate, dar de cum porneau în campanie, armatele începeau deodată să se
destrame, rândurile se rupeau, oștenii se aruncau unii asupra altora, se
împungeau și se tăiau, se sfârtecau și se mâncau unii pe alții. În orașe răsuna
tot timpul alarma: erau chemați toți, dar cine și pentru ce cheamă nu știa
nimeni și erau cu toții alarmați. Lăsau baltă meșteșugurile cele mai obișnuite,
fiindcă fiecare avea de propus, de îndreptat, și nu puteau ajunge la o părere
comună; nu se mai lucra pământul. Pe ici-colo oamenii se strângeau în cete, se
înțelegeau într-o privință sau alta, se jurau să nu se despartă, dar în aceeași
clipă începeau să facă cu totul altceva decât propuseseră chiar ei, să se
învinuiască unul pe altul, să se încaiere și să se omoare. Izbucniră incendii,
începu foametea. Pierea totul, oameni și lucruri. Molima creștea și se întindea
tot mai mult. Din întreaga lume nu s-au putut salva decât câțiva oameni,
aceștia erau aleșii, oameni curați, meniți să fie începutul unei noi omeniri și
al unei noi vieți, să înnoiască și să curețe pământul, dar nimeni nu i-a văzut
pe acești oameni, nicăieri, nimeni nu le-a auzit glasul și cuvântul.” Și ce frumos știe Sonia
să recunoască în neașteptatul gest al lui Raskolnikov (atunci când „cu o putere
nevăzută” s-a aruncat la picioarele ei, plângând și îmbrățișându-i genunchii) clipa
care – în sfârșit – sosise. Astfel, după ce „se sperie grozav și fața îi păli
ca de moarte”, ea „înțelese tot”. Ce sublim de aproape este la Dostoievski iadul
de nădejde și – deopotrivă de nemăsurate – dragostea de nebunie. În poveștile
dostoievskiene, în care „viața înlocuiește judecata”, este chiar posibil să-ți
ții mintea în iad și să nu deznădăjduiești.
 |
| Solaris - un film de Andrei Tarkovski |
