Începe săptămâna în care - pe 18 august - Biserica îl pomenește pe Floru, despre care știm că - împreună cu Lavru - a fost legat la roata unui car și bătut. Apoi au fost amândoi băgați într-un puț adânc unde - înainte de a-și da duhul - se rugau lui Dumnezeu deopotrivă pentru cei ce aveau să le facă pomenirea, și pentru bunăstarea lumii, pentru încetarea prigoanei. Așa - aflăm din cărțile bisericești - și-au dat sufletele.
Muzicianul Adrian Floru Enescu și-a dat duhul pe 19 august 2016. Avea 68 de ani. Pentru mulți din cei care l-au cunoscut, a fost doar un prolific și extrem de înzestrat compozitor (și un rafinat orchestrator) de muzică de film, scenă, de muzică electronică, pop, jazz sau experimentală. Pentru mine a fost, ani de zile, și un fel de semizeu cu care am stat adesea la povești, am corespondat, m-am bucurat și m-am contrazis. Ultima oară când am vorbit la telefon - era în toamna anului 2012 - am negociat ce înseamnă, de fapt, un idol. Și ce înseamnă să te vindeci de idolatrie. Apoi nu am mai vorbit niciodată. Pe 23 august 2016, alături de familia mea care - ca și mine - avea de ani buni muzica lui Adrian Enescu în sânge, am priveghiat la Muzeul „George Enescu” înainte ca trupul neînsuflețit să-i fie dus la crematoriu. Câteva luni mai târziu, în decembrie, aveam să intru, alături de Raluca, în studioul său (acum pustiu, fără sintetizatoare) unde - pe pervaz - se afla urna care-i adăpostea cenușa. Ne-a poftit s-o vedem chiar Adina Popescu, iubita soție a lui Adrian Enescu. Ne-am apropiat de fereastră cu un geamăt mut. Îmi amintesc de ultimele cuvinte pe care i le-am scris într-un SMS (era Crăciunul) - versuri de Ioan Alexandru pe care el, Adrian Enescu, le pusese pe note în 1977, în poemul pop-simfonic Basorelief, cel dintâi LP al său:
ne-am îmbrăcat curat de sărbători,
gura ni-e numai imne şi slăvire,
pace în cer şi pace între oameni
în toţi şi toate pace,
slavă Ție!
 |
| Adrian Enescu |
