We will rock you

Rocker (2012, Marian Crișan)

Despre trup, suflet, rugăciune, compasiune, slăbiciune omenească, familie (sau ce a mai rămas din ea), înrobire de bună voie și nesilit de nimeni în felurite părelnicii se poate vorbi și plecând de la excelentul film al lui Marian Crișan, Rocker. Nu trebuie să fii rocker ca să urmărești film acest film ce se cuvine primit în contextul autoimpus de codul noului val (ale cărui cadre lungi sunt luate în zeflemea de un personaj).
Așa cum Victor, rockerul de patruzeci de ani, își trăiește viața de pe o zi pe alta, între două vizite la traficanții de droguri (pentru a-i procura fiului său, rocker și el, substanțe halucinogene), la fel și noi pendulăm între demonii noștri mai mult sau mai puțin văzuți, mai mult sau mai puțin asumați, mai mult sau mai puțin recunoscuți. Rocker - dacă nu îl primești numaidecât cu o agendă moralistă - te captivează de la prima până la ultima secvență nu doar prin problematica din ce în ce mai actuală și prin partea noastră de lume, ci mai ales printr-o foarte dezinvoltă utilizare a mijloacelor de expresie filmică, prin - mai ales - imaginea sa. Surprinzător de expresiv în tristețea sa e chipul actorului care-l interpretează pe Victor și, de asemenea, foarte „de acolo”, din poveste, e și fiul împreună cu gașca sa de traficanți de droguri. Subiectul din Rocker mi-a amintit nu doar de Trainspotting și Requiem for a Dream, ci și de confesiunea lui Paul Slayer Grigoriu din Cronicile Vulpii. În cartea lui Paul însă, drumurile unor rockeri sau/și metaliști se intersectează cu marile întrebări ale vieții, de unde și transformarea lor. Sigur, s-ar putea spune: în ce fel este lucrător tablouașul religios de pe perete cu Maica Domnului și pruncul Iisus, calendarul creștin-ortodox de pe un alt perete, rugăciunea spusă în taină către Dumnezeu de tată la necaz pentru ca Atotputernicul să-i aducă fiul pe „calea cea dreaptă”, dacă la final tatăl se dezlănțuie la percuție în concertul rock susținut de formația fiului? Unde e, așadar, „minunea”? Răspunsul nu e defel o enigmă: schimbarea mult dorită, sau revenirea pe „calea cea dreaptă” sunt cu neputință câtă vreme omul nu caută să deslușească, tot în taină, care este cu adevărat voia Tatălui invocat în rugăciune pentru el. Dar pentru asta e nevoie să ajungă să creadă că poate găsi un sens în această lume în care spune că „99% sunt sclavi” (iar restul, desigur, sunt rockeri liberi). Minunea, în cazul acestui film, trebuie căutată exclusiv în „privirea” autorului. (E mult? E puțin?) La urma urmei, filmul - cu sau fără tendințe moralizatoare - este o fereastră spre sinele celui care îl privește.