 |
| Aferim! |
 |
| După dealuri |
Uneori spectatorul se îndreaptă spre filme. Alteori, filmele își fac drum spre spectator. Mă consider un spectator selectiv (poate – de la o vreme ce durează de aproape douăzeci de ani – excesiv de selectiv) și, de aceea, întâlnirile mele cu filmul se produc destul de rar. Într-o seară de iunie am ochit însă două dintr-o lovitură. M-am deplasat aproape 100 km (dus-întors) ca să revăd Aferim! și După dealuri – filme românești pe care le consider – de departe – două din cele mai închegate proiecte ale cinematografiei din România. Și nu doar din ultimii 15 ani punctați de așa-numitul „Nou Val”. Dubla lor proiecție (la cinematograful „Arta” din Arad) a fost, pentru mine, și o premieră – până acum nu mai văzusem filme accesibilizate. Evenimentul a fost inclus în Caravana organizată de Fundația „Cartea Călătoare” ce își propune să prezinte și nevăzătorilor o serie de filme prevăzute cu un comentariu descriptiv al unor scene (decoruri, gesturi etc.) importante. Am înțeles că, după succesul înregistrat în mai 2015 cu Festivalul Filmului pentru Nevăzători, organizatorii doresc să implementeze acest procedeu și în industria cinematografică de la noi. Iar Aferim!, s-a anunțat, va fi primul film accesibilizat pentru nevăzători ce urmează să apară pe DVD.
Revăzând Aferim! și
După dealuri mi-am dat seama – o dată
mai mult – că au o serie de trăsături comune. Mai întâi, preocuparea
extraordinară pentru cuvântul rostit. Dialogurile, și la Radu Jude și la
Cristian Mungiu, sunt adevărate exerciții de virtuozitate lingvistică. Apoi tipologia
personajelor din mediul preoțesc sau monahal, dar și diverse tipuri de
„neisprăviți”. În fine, tema prieteniei, a fraternității. Deopotrivă limbajul
personajelor, felul în care sunt puse în pagină personajele-preoți (monahi sau
monahii), cât și ceea ce personajele întreprind (sau nu întreprind) în numele
prieteniei și al iubirii de aproapele au fost agresiv sancționate de o
sumedenie de spectatori „vigilenți”, apărători de „adevăr istoric”, de
„interese naționale” și mai cu seamă de tabu-uri. Toate acestea m-au făcut să
mă gândesc la cartea lui Franky Schaeffer (regizor, scriitor, pictor), un fiu
de pastor protestant (american de origine) care, în cartea sa Sham Pearls for Real Swine / Perle false pentru porci adevărați (Wolgemuth
& Hyatt, Publishers, Inc., 1990) surprinde contextul extrem de puritan și
de ostil exprimării artistice al mediului creștin în care a crescut, dar și climatul
mundan, „emancipat”, secularizat, însă nu mai puțin agresiv. Comentariile lui Schaeffer
despre artă se potrivesc de minune și filmelor lui Jude și Mungiu: „Arta
distruge, construiește și redefinește. Arta este inconfortabilă. Arta bună
(care, între altele, înseamnă arta mărturisitoare de adevăr) este bună în sine,
chiar atunci când se referă la cele rele. (...) La fel ca și Hristos, arta vine
la păcătoși într-o lume imperfectă. Cei care se cred desăvîrșiți disprețuiesc
arta. Arta este deopotrivă vremelnică și veșnică. Arta este o oglindă a lumii,
o punte între trup și suflet.” Aș mai
putea adăuga o dimensiune comună la Jude și Mungiu (nu doar în mai
sus-pomenitele filme): refuzul bine articulat față de sentimentalismul și
pioșenia „ghetto-ului” bisericuțelor ce confundă virtutea cu drăgălășenia
dulcegăriilor și cu păstrarea aparențelor. De asemenea, fermitatea cu care
amândoi cineaștii refuză să admită separarea dintre subiectele seculare și
religioase, știind prea bine că realitatea (și dumnezeirea) sunt una. Franky
Schaeffer comenta incisiv fundamentalismul pietist de tip evanghelic al (neo)protestanților
ce fac paradă cu viața lor „duhovnicească” în public, de parcă ar fi un număr dintr-un
spectacol de circ. Dar nu la fel stau lucrurile cu pietiștii din mediul „pravoslavnic”,
cripto-(neo)protestant?
Există – până la un punct – un ecou din Reconstituirea lui Lucian Pintilie, și în Aferim! și în După dealuri.
Drumul energic al Voichiței (Cosmina Stratan) prin mulțimea de navetiști
indiferenți din secvența de început a filmului lui Mungiu, la fel ca reacția gloatei
lipsite de compasiune de la finalul lui Aferim!
trimite la ultima secvență a Reconstituirii
în care mulțimea de microbiști ce ies de la meciul de football îi tratează cu
dispreț și agresivă aroganță pe cei doi tineri. Jude și Mungiu surprind excesul
de „religiozitate” al unei omeniri deprinse a prelua „adevăruri” și „norme de
conduită” fără a le mai trece prin filtrul dreptei socotințe. De la Pintilie,
amândoi cineaștii au moștenit preocuparea pentru geometriile poetice ale
imaginii, pentru căutarea identității. Cu totul nou (și îmbucurător) e însă
demersul lor întru cumințenie și dreaptă cugetare, dimpreună cu respingerea
„neînfrânării” și a „încrâncenării” față de temele și personajele aduse în
discuție. De unde se vede încă o dată (dacă mai era nevoie) că filmul românesc
traversează – prin filmele lui Jude și Mungiu (ori prin unele filme de Cristi Puiu
și Corneliu Porumboiu) o nouă și fericită etapă în căutarea identității sale.
 | ||||||
| Reconstituirea |
