Prima oară am
auzit de Constantin Noica la ora de filozofie (marxistă, dialectică şi
istorică). Era prin 1987. Dascălul ne-a spus atunci că, pentru Noica, filozofia
caută lumea în om, iar ştiinţa omul în lume. Când s-a referit, oarecum
tangenţial, şi la rostul şi locul cinematografului în procesul devenirii întru
fiinţă a omului, Constantin Noica – aveam să aflu peste câţiva ani, citind Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Jurnalul
de idei şi Cuvânt împreună pentru
rostirea românească – a căutat să desluşească filmul ca expresie (conotativ,
revelatoriu), pe care l-a deosebit de fimul ilustrativ şi „cu subiect”
(denotativ, plasticizant).
 |
| Constantin Noica - foto: Dinu Lazăr |
Filmul – arată filozoful
de la Păltiniş – este de-a dreptul „împieliţat”, căci „în membrana peliculei
încap poveştile noastre toate”, atunci când ea povesteşte „nu despre ceea ce a
fost şi este, ci despre tot ceea ce ar putea să fie”. Astfel, cinematografia
este o „non-fiinţă”, o „non-artă”, pentru că abuzează de cuvânt, culoare şi
volum, fără să dea nimic „prin sine”, ci doar prin imaginea literaturii,
picturii, muzicii. Observaţia lui Noica este pe deplin justificată în cazul
multor filme excesiv de teatrale, de livreşti, de picturale. Cu două dintre ele
s-a întâlnit pe la mijlocul anilor 60 pe marele ecran. Tocmai ieşise dintr-o
închisoare mică (temniţa, unde fusese deţinut politic), pentru a trăi într-o
închisoare mare cât toată ţara. Pe atunci, repertoriul cinematografelor din
România a început să prindă culoare, după aproape două decenii de „realism
socialist”. Şi Umbrelele din Cherburg,
şi Zorba Grecul (despre care Noica a
scris în Jurnal de idei) sunt filme tonice,
exuberante, „de public”, în care „subiectul” este expus printr-un „prea mult
care sărăceşte lucrurile”: căldura învăluitoare a sufletului „în toată
ingenuitatea lui” din muzicalul duios şi extrem de riguros – ca plastică –
regizat de Jaques Demi, sau „narcoza dansului” din Zorba, al cărui personaj titular ştie doar „să se desprindă
încântător de toate”, pierzând din vedere că „sunt lucruri mai mari care-l
cuprind”.
 |
| Umbrelele din Cherbourg |
 |
| Zorba Grecul |
Din fericire
însă, istoria cinematografiei înregistrează – nu puţine – încercări şi
împliniri ale unor artişti ce au căutat şi uneori chiar au izbutit să inventeze
un limbaj nou, specific cinematografului. Multe din filmele lui Griffith, Eisenstein, Dovjenko, Murnau, Lang,
Chaplin, Keaton, Welles, Pollack, Allen, Kubrick, De Sica, Visconti, Pasolini,
Fellini, Antonioni, Ray, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Paradjanov, Tarkovski,
Koncealovski, Mihalkov, Abuladze, Bunuel, Bergman, Bresson, Wajda, Zanussi, Forman,
Menzel, Alea, Godard, Kusturica, Fosse, Stone, Wenders, Aronofsky, von Trier şi
încă alţii (iar de la noi: Victor Iliu, Manole Marcus, Iulian Mihu, Mircea
Săucan, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Blaier, Dan Piţa, Mircea Veroiu,
Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Nicolae Mărgineanu, iar mai
recent Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Anca Damian ş.a.) nu
numai că nu au desfiinţat „ochiul interior” al cinematografului pe care l-au
practicat, dar l-au şi cultivat, fiecare după măsura talentului şi chemării
sale. În filmele lor cele mai reprezentative nu întâlnim imagini ce vor să
„fixeze” imaginaţia spectatorului, ci o atmosferă audio-vizuală, semne poetice proprii
acestui mediu de comunicare, ce „eliberează” imaginaţia privitorului. De
exemplu, Redând de două-trei ori, închipuri diferite, aceeaşi scenă. Ca în
Intoleranţă; Cetăţeanul Kane; Patimile
Ioanei d’Arc; Rashomon; Povestirile lunii palide după ploaie; Persona; Fragii
sălbatici; Amintiri despre subdezvoltare; Blowup; Viaţa nu iartă; Meandre; Reconstituirea;
100 lei; Ciocârlii pe sârmă; Iluminare; Cabaret; Solaris, Oglinda,
Călăuza, Căinţa, Nostalgia, All That Jazz; Concurs;
Secvenţe; Occident; Aleargă, Lola, aleargă; Recviem pentru un vis; Dansând cu
noaptea etc.
 |
| Citizen Kane |
 |
| Meandre |
 |
| Amintiri despre subdezvoltare |
 |
| All That Jazz |
Fără să fie preocupat de cinema în mod organizat, consecvent, consideraţiile
despre cinematografie ale lui Constantin Noica – puţine la număr, însă pline de
sens – invită la reconsiderarea acestui mediu în adesea predomină distracţia de
bâlci (cu mijloace rudimentare sau sofisticate), divertismentul facil şi
prezentarea mult prea simplistă a unor întâmplări. Gândurile
sale despre arta filmului îl atenţionează pe posibilul spectator că este dator
(faţă de sine, în primul rând) să nu piardă din vedere simţul critic, să îndrăznească
a-l cultiva ori de câte ori este chemat să „străvadă”, împreună cu regizorul-autor,
o poveste.
