joi, 27 februarie 2014

Artă poetică - un poem de Nichita Stănescu

Dacă s-ar descuraja poetul
ar cădea frunzele din copaci, -
şi ramurile lor ar rămâne
ca nişte spânzurători.
Dacă s-ar descuraja poetul,
femeile gravide
n-ar mai naşte,
n-ar mai naşte niciodată.
Dar, din graţie şi din grijă, poetul,
din graţie şi din grijă,
moare întotdeauna, întotdeauna,
înainte de a se descuraja.

Grafica: Klara Tamas

miercuri, 26 februarie 2014

Theodor 12

Theodor, la 12 ani, este mult mai aşezat decât eram eu la vârsta lui. Cuminţenia lui, faţă de neliniştea şi neastâmpărul meu (de atunci şi din totdeauna), îmi este lumină, călăuză şi întărire. Prin felul său special de a fi, de a gândi şi de a asculta mă ruşinează şi mă bucură. Iar bucuria este un dar - este însuşi darul! - pe care se cade a-l recunoaşte mereu, a-l cultiva, a-l înmulţi. În numele Celui responsabil cu darurile desăvârşite. Numai de-am avea puterea şi răbdarea de a ne mira fără de oboseală!... Şi de a ne bucura, mereu, împreună.

duminică, 23 februarie 2014

În căutarea lui Dan Piţa ... precum este

Dan Piţa – Arta privirii şi Cinema, cinema, cinema...  – Dialoguri cu Dan Piţa, cele două volume concepute şi scrise de Titus Vîjeu, au apărut, în condiţii grafice excelente, la Editura Noi Mediaprint (Bucureşti, 2012 şi, respectiv, 2013). Momente culturale semnificative, ele dezvăluie – în cuvinte şi imagini – contextul epocii, adesea nefavorabil, în care au apărut sau n-au putut să apară pe ecrane, la vremea lor, Mai presus de orice (docu-dramă despre cutremurul din 4 martie 1977, realizată în co-regie, alături de Nicolae Mărgineanu), Faleze de nisip (interzis la câteva zile după premiera din 1983), Autor anonim, model necunoscut („un film neterminat despre o epocă neterminată”) sau în care a apărut, trunchiat, Pas în doi (care a ratat „Ursul de Aur” la Berlin, în 1985, unde a obţinut Premiul Juriului). O serie de mărturii şi de poze inedite întregesc „albumul de familie” al principalilor colaboratori ai lui Dan Piţa: actori (Mircea Diaconu, Radu Boruzescu, George Calboreanu jr., Angela Stoenescu, Victor Rebengiuc, Rodica Tapalagă, Carmen Galin, Vasile Niţulescu, Marga Barbu, Octavian Cotescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Gheorghe Visu, Olga Tudorache, Oana Pellea, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dragoş Pâslaru, Valentin Uritescu, Ştefan Iordache, Petre Nicolae, Maia Morgenstern, Irina Petrescu, Valentin Popescu, Cristi Iacob, Costel Constantin, Mihai Călin, Irina Movilă, Dan Condurache ş.a.), directori de imagine (Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Vlad Păunescu, Marian Stanciu, Călin Ghibu, Dan Alexandru), compozitorul Adrian Enescu, regizorul care îi fusese profesor, Victor Iliu, regizorii colegi de generaţie Mircea Veroiu şi Alexandru Tatos, alţi cineaşti, scriitori, scenarişti. Este rememorată şi întâlnirea regizorului cu filozoful Constantin Noica, la Păltiniş, pe la sfârşitul anilor 80. 
Dan Piţa reprezintă, pentru mine, cineastul român care – la început de adolescenţă – m-a trezit, încântat şi uluit cu un straniu film-apolog (despre care a scris, la superlativ, şi Nicolae Steinhardt, în volumul Critică la persoana întâi): Concurs. Acel film, pe care întâia oară l-am văzut la postul naţional iugoslav de televiziune pe la mijlocul anilor 80, a fost, mărturisesc, o multiplă revelaţie. Descoperisem nu doar un film extraordinar de straniu, ci şi câţiva cineaşti-bornă de care aveam să fiu legat sufleteşte încă mulţi ani: Dan Piţa (regizor), Adrian Enescu (compozitor), Vlad Păunescu (director de imagine), Claudiu Bleonţ (actor). După acea vizionare am început să le urmăresc cu maximă atenţie filmele ce erau extraordinare prin aceea că nu semănau cu nimic din ceea ce se făcea (ori se făcuse) la noi. Erau – alături de alte opusuri de excepţie  regizate de Ciulei, Iliu, Săucan, Mihu, Marcus, Pintilie, Blaier, Veroiu, Daneliuc, Tatos, Demian, Mărgineanu, Gulea, Tănase – un fel de paşaport spre „lumea mare”. O fereastră deschisă spre libertate, dar şi spre sine, spre cele nevăzute. Filmele lui Dan Piţa pe care le descopeream în acei ani stimulau imaginaţia spectatorului şi, printr-o privire inconfundabilă asupra vieţii, îl familiarizau cu un limbaj cinematografic foarte personal. Pe spectatorii mai comozi, deprinşi cu poveşti explicite, „cu acţiune” şi morala expusă „la vedere” (iar nu „în coadă de peşte”), propunerile sale  din prima jumătate a anilor 80 îi intrigau, îi oboseau. Alţii vedeau (şi încă mai văd) în ele exclusiv dimensiunea politică, de critică socială. 
Autor al unei filmografii impresionante, atât înainte cât şi după 1990, Dan Piţa devenise, la mijlocul anilor 80, un brand inconfundabil, o garanţie a calităţii. Memoria involuntară a cinefilului reţine neorealismul scurt-metrajului Viaţa în roz (lucrare de licenţă), documentarul-poem despre inundaţiile din 1970, Apa ca un bivol negru (debut colectiv, alături de Mircea Veroiu, Iosif Demian, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu ş.a.), segmentele „La o nuntă” şi „Lada” din Nunta de piatră şi Duhul aurului (împreună cu Mircea Veroiu), farmecul inocenţei ce descoperă „urâtul vieţii” din Filip cel bun, eleganţa atmosferei viscontiene din Tănase Scatiu; Bietul Ioanide; Noiembrie, ultimul bal, insolitul parodiei din primele western-uri româneşti (Profetul, aurul şi ardelenii; Pruncul, petrolul şi ardelenii), apologurile cu vizibile conotaţii evanghelice, escatologice (Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri), ritmurile realiste şi poezia dintr-un film despre nişte „nefamilişti” dintr-o uzină (Pas în doi), elegia fără trimiteri politice din Rochia albă de dantelă. După 1990, în noul context al cenzurii economice, Dan Piţa avea să se confrunte cu tentaţia „neînfrănărilor” şi „libertăţilor” de expresie de tot felul: Hotel de lux, Pepe şi Fifi, Eu sunt Adam, Omul zilei, Second Hand, Femeia visurilor, Ceva bun de la viaţă, Kira Kiralina. 
Concepţia lui Dan Piţa despre ceea ce ar trebui să însemne o ecranizare sau o adaptare a unui scenariu, aşa cum reiese din câteva eseuri ale sale pe această temă din revistele şi almanahurile Cinema”, se regăseşte în chip fericit în multe din filmele pe care le-a regizat. Scenariul (sau cartea) – scria Dan Piţa în anii 70-80 – ar trebui să fie pentru regizor doar un pretext, o schiţă pe hârtie faţă de clădirea propriu-zisă, pentru că filmul poate (şi ar trebui) să aducă o nouă dimensiune poveştii. Să nu fie o ilustraţie, ci – mărturie stă o mare parte din creaţia sa din timpul dictaturii – expresia unei viziuni.Căderea barierelor ideologice avea să ducă, într-o primă fază, la cultivarea unui tip de cinema expozitiv, declarativ, prolix chiar (vezi Hotel de lux). Mai apoi, rolul de regizor avea să fie eclipsat treptat de producător (şi de director de casă de filme). Iar atunci când scenaristul îşi impune punctul de vedere, regizorul – recunoaşte Piţa în volumul său de Confesiuni cinematografice (Editura Fundaţiei PRO, colecţia „Universitatea MEDIA”, Bucureşti, 2005) – trebuie să i se conformeze. 
Despre conformismul lui Dan Piţa şi încercarea sa de racordare continuă la toate prizele realităţii (ca soluţie de supravieţuire profesională), despre tirania succesului şi ambiţia de a crea (indiferent dacă mai are sau nu ceva de spus), despre falsele entuziasme şi revolte camuflate în clişeele operelor precedente au scris – mai mult sau mai puţin autorizat – critici şi comentatori, tineri sau vârstnici, din „noul cinema românesc”. În ceea ce mă priveşte, din tot palmaresul operei filmice a lui Dan Piţa (pe care Titu Vîjeu îl rememorează, laudativ, în texte şi imagini), rămân cu o scrisoare datată 15 noiembrie 1982 şi reprodusă integral în volumul de convorbiri Cinema, cinema, cinema ... Aceste rânduri surprind, cred, infinit mai nuanţat şi mai „precum este” cel dintâi film de autor al regizorului: „Mult stimate domnule Dan Piţa, Domnul Hristos – Împăratul, Basileul – să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris – cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent – Evanghelia în imagini, sunet şi culori. Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa „Viaţă a lui Iisus Christos” de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa. Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II Institutul Teologic).”

duminică, 16 februarie 2014

Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă ...

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, atunci când particip la o slujbă de botez (la o ceremonie aşezată, executată după rânduiala din vechime, nu în pripă), sunt emoţionat până la lacrimi. Am ascultat, deunăzi, rugăciunile preoţilor pentru o fetiţă primită în Biserică prin Taina Botezului. Priveam la felul în care a fost întreit cufundată în apă, apoi miruită atent de sacerdot cu undelemn sfinţit, pe întreaga suprafaţă a corpului. Sigur, o astfel de practică se adresează nu atât minţii pruncului botezat (în vârstă de câteva luni), cât inimii sale. Şi, ceea ce mi se pare mai important chiar, este păstrarea duhului de bună înţelegere în familie. Numai printr-un duh de blândeţe şi bună vieţuire împreună va desluşi copilul această primă taină a vieţii. A vieţii trăite în Biserică. De fapt, această practică (învechită prentru unii, bizară şi inutilă pentru cei pragmatici şi materialişti) capătă sens doar atunci când nu este ruptă de viaţa în Biserică. Când copilul este dus la biserică din an în Paşti (ori şi mai rar), e normal să se întrebe ce rost a avut botezul său, în ce fel îi influenţează (ori transformă) viaţa. E normal să ajungă să fie – asemenea teologului şi filosofului grec, Christos Yannaras – „contra religiei”. Ori, Ortodoxia nu e o religie – spunea şi pustnicul monah Rafail Noica – ci însăşi „firea omului”.
Viaţa însă e ciudată. Părinţii spun (şi fac) adesea lucruri trăznite. Nu de puţine ori se ajunge la divorţ. Şi asta nu e totul. Ca şi când nu ar fi destul de dureroasă despărţirea (care nici nu trebuie să fie „cu acte în regulă”, părinţii - certându-se necontenit - rămân adesea sub acelaşi acoperiş), copilul primeşte apoi de la părinţi, ca bonus nedorit, şi raţia lor zilnică de ranchiună reciprocă. Ajunge o minge de ping-pong între ei, aşa cum fusese şi băiatul din animaţia Crulic-drumul spre dincolo. Cu puţin noroc, va găsi refugii – în visare, în poezie. Ori, Doamne fereşte, în lucruri pe care mai târziu îi va fi ruşine să le şi pomenească. (Sau nu, aşa cum se întâmplă cu personajul Ivan din filmul sârbesc Hadersfild, care îşi pune sufletul în palmă înaintea unor necunoscuţi, cu riscul de a fi umilit şi batjocorit de cei care nu sunt pregătiţi să-i primească mărturisirea bucuriei de a se fi botezat ortodox la vârsta de ... 30 de ani.) Viaţa unui asemenea copil va ajunge o neîncetată nostalgie. Copilăria şi tinereţea lui vor fi de-a pururi impregnate de o apăsătoare tristeţe, de un sentiment împovărător de vinovăţie şi disconfort lăuntric. Numai conştientizarea frumuseţii şi bucuriei din clipele botezului (fie el şi pripit, prin stropire) îl mai poate restaura, sufleteşte. Să asişti la naşterea unui prunc „din apă şi din duh” e un prilej inestimabil de auto-cercetare. De cumpănire şi descoperire a propriului drum. Rezultatul, pentru fiecare în parte, nu are cum să fie îmbucurător. Cine e acela care nu simte că a ratat – în câte privinţe şi de câte ori! – ţinta? Că, deşi am fost botezaţi în numele Sfintei Treimi şi am primit darul suprem pe care-l poate primi un om - harul, libertatea – cel mai adesea am folosit acest dar împotriva lui Dumnezeu, împotriva semenilor (prieteni sau neprieteni) şi a vieţii trăite în Biserică.
Să asişti, adult, la botezul unui prunc este un bun prilej să afli că ratarea ţine exclusiv de raţiunile şi criteriile omeneşti. Că acolo, în veşnicie (iar botezul este însăşi intrarea omului în veşnicie) – contrar celor afirmate de cei ce cred în predestinare – nu există instrumente de măsurare a „împlinirii” sau a „ratării”. Că ratarea şi păcatul nu au o existenţă de sine stătătoare, ci sunt mai ales tot ceea ce ne desparte de veşnicie. Tot ceea ce facem cu gândul la satisfacţia de moment, la aplauzele neîntârziate ale celorlalţi. Participarea la botezul altora este, într-un fel, o lecţie de cateheză – atunci când spectatorul îşi îngăduie măcar câteva clipe de trezie, de ieşire din somnolenţă şi comoditate. Este o lămurire şi o primenire, o necesară (chiar dacă târzie) reconsiderare şi conştientizare a pocăinţei la care – indiferent de vârstă – fiecare din noi este chemat. 
Crulic - drumul spre dincolo

sâmbătă, 15 februarie 2014

De-acum e graiul Lui al meu ...

În fiecare an, de 16 februarie mă gândesc cu duioşie la prietenul meu Dan Voinea, căruia – cu mare încredere! – îi doresc ani mulţi, sănătoşi, plini de bucuria pe care a descoperit-o – la această intenstitate – abia anul ăsta. Practic, acum câteva luni, pe când se afla în Anglia, cu prilejul expoziţiei sale de la Beers Lambert. Tocmai văzuse şi se minunase de un film pe care îndelung i-l lăudasem (şi poate tocmai de aceea a amânat o vreme să-l vadă): După dealuri. Şi-a dat seama că filmul e cu mult peste ceea ce am reuşit eu să-i transmit. Şi mi-am bătut gura, nu glumă...Dar – minune! – nu de pomană.
Iar în babilonia londoneză, Dan s-a întâmplat să întâlnească un alt artist român – un talentat pictor de fresce bizantine, autor şi al unor numeroase lucrări nereligioase – aflat câteva zile în Londra. Acesta l-a dus pe Dan în vizită la un conte englez care avea o serie de icoane vechi, de iconostasuri portabile, de splendori bizantine a căror frumuseţe nu străluceşte cu adevărat decât pe viu, iar nu în paginile lucioase ale albumelor sau pe monitoarele computerelor. Ei bine, atunci s-a produs „căderea solzilor” – ca o revelaţie, fără ezitări, fără obsesia de a apăra „ego”-ul şi „originalitatea” artistului de asaltul canoanelor „constrângătoare” etc. – în ceea ce priveşte recunoaşterea valorii nepreţuite a icoanei bizantine. Slavă Ţie, Doamne, că mare e puterea Ta! Îi doresc acum lui Dan – în premieră – cât mai mulţi ani trăiţi întru această bucurie şi frumuseţe. Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă. Iar atunci când ne naştem, uimiţi de „lumina cea necreată” a icoanei, nici nu mai contează vârsta pe care o avem. Doar spunem, toţi, într-un duh cu poetul:
acum e linişte peste păduri
de-acum e graiul Lui, al meu
când povestim e graiul de departe
şi oamenii-L ascultă îmbrăcaţi
în slava lor de foc de după moarte

 (Ioan Alexandru)
Erou ("Cel nou") de Dan Voinea

luni, 3 februarie 2014

Philip Seymour Hoffman vs. Happiness

Pe Philip Seymour Hoffman îl asociez, deocamdată, cu rolul său dintr-unul din cele mai tulburătoare, răvăşitoare şi diabolic-ilare filme americane de la sfârşitul secolului XX: Happiness. Juca acolo un introvertit mutilat de incapacitatea de a socializa, chinuit de felurite patimi şi iluzoriu fericit doar când se „eliberează”, solitar ori sub forma unor telefoane anonime, de furii şi necontrolate instincte. Nimic şi nimeni nu îl poate izbăvi.
Filmul lui Todd Solondz este o replică ciné vérité la Requiem for a Dream (2000), poemul cinematografic mai puţin discursiv, dar pe teme la fel de funeste, regizat de Darren Aronofsky. Cineva se întreba, pe una din paginile internetului, dacă Happiness are secvenţe omise – implicaţia fiind aceea că n-a prea mai rămas nimic (scandalos, dezgustător) de arătat. Şi într-adevăr, aşa s-ar părea. Personajele acestui film suferă, fiecare, de o formă sau alta de extremă autodistrugere. De fapt, suferă acut de singurătate: nu se pot suferi – ele pe ele şi ele între ele. Unii l-au considerat o replică – acidă, disperată şi hardcore – la piesa lui Cehov, Trei surori. Dar sfâşierea personajelor cehoviene e nimic faţă de spleen-ul năucitor şi devastator pe care îl trăiesc surorile lor americane şi celelalte personaje cu care ele intră în legătură.
Dacă mă gândesc bine, ceea ce e cu adevărat întristător în filme ca Happiness e tocmai sentimentul puternic de lehamite şi deznădejde pe care ţi-l lasă. (Nu asta găsim şi în Pianina mecanică a lui Nikita Mihalkov, inspirat tot dintr-un text cehovian?) Nu mai există emoţie, năzuinţă spre ideal, ruşine (să fie însuşi idealul – the (American) dream – pricina zdrobirii?). Există demenţă, deghizată – o vreme – în respectabilitate (ca-n alt film semnificativ pentru tema de faţă, din aceiaşi ani 90: American Beauty). Până cad măştile, iar atunci distinsul familist şi doctor de suflete se vădeşte a fi un abject pedofil, căsnicii care par fericite se destramă, prieteni care par inofensivi se dovedesc a fi şarlatani odioşi etc..
Dintre toate personajele, cel mai puţin atinsă de pârjolul acestei lumi nebune, nebune, nebune este una dintre surori – mezina cea visătoare şi incredibil de naivă. Doar ea trece duios prin viaţa care-o calcă-n picioare, ţinându-şi mintea în iadul pe care-l trăieşte, însă fără să deznădăjduiască. Doar ea pare să ne amintească de acea „zguduitoare terapeutică” (pentru că „ne cere imposibilul”) de care vorbeşte Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, de acel „medicament mai eficace (pentru că „ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină”) – credinţa paradoxală şi transfiguratoare – care, prin „acrobaţia cea mai riscată” ne aduce „pace, linişte şi odihnă”.

Grin and bear it! – este îndemnul implicit pe care-l adresează filmul lui Solondz. Personajul lui Hoffman, îşi poartă şi el teribila povară a neîmpăcării cu sine – cu trupul şi, mai ales, cu sufletul său. Peste ani, interpretul său, ajuns star de cinema, va fi găsit mort în apartamentul său din New York, ca urmare a unei supradoze de heroină.