titlu: Pădurea spânzuraţilor – un film de Liviu Ciulei
autor: Virgil Petrovici
editura: Tehnică, 2002
număr de pagini: 228
Necesitatea unei cărţi despre filmul lui Liviu Ciulei este motivată – susţine autorul ei – de „încărcătura estetică şi ideatică ce nu poate fi cu uşurinţă analizată în această accentuată întrecere cu timpul”.
Sinopsis:
Volumul, bogat ilustrat cu imagini din film şi din timpul filmărilor, conţine scenariul (decupajul) regizoral, o fişă de creaţie cinematografică, un palmares pentru regizor, numeroase interviuri şi cronici, precum şi câteva documente legate de romanul omonim de Liviu Rebreanu din care s-a inspirat scenaristul Titus Popovici.
Ecaterina Oproiu, o voce proeminentă în critica cinematografică din România anilor 60-80, remarcă „gravitatea regizorului” şi „refuzul său dezinvolt de a pluti printre clăbuci de vervă, de a avea farmec levantin”. Rezultatul: o „senzaţie de greu”, o „gravitate uneori nordică” şi „impresia că ne mişcăm pe o planetă în care legea gravitaţiei impune alte norme, o planetă în care totul cântăreşte infinit mai greu”. Pădurea spânzuraţilor, consemnează Oproiu în acord cu alţi critici de film, „ne dă sentimentul înviorător că ne aflăm în faţa unei pelicule de circulaţie europeană”.
Printre personalităţile care au făcut parte din echipa acestui film (ce se înscrie pe linia unor capodopere ale genului ca: Iluzia cea mare, Nimic nou pe frontul de vest, Cărările gloriei sau Viaţa nu iartă) se numără şi directorul de imagine Ovidiu Gologan. Munca sa – „şi poezie şi pictură” – este atentă la cele mai mici detalii ale compoziţiei imaginii (la aranjarea luminii pentru un prim-plan de numai câteva secunde, îi erau necesare în jur de patru ore).
În ultimul interviu pe care l-a acordat, Gologan declară: „N-am urmărit o realizare spectaculoasă, bazată pe efecte plastice în sine, care de cele mai multe ori nu-l emoţionează pe spectator şi nu-i trezesc interesul, ci ne-am străduit să facem totul în folosul dramaturgiei pentru a transmite spectatorilor situaţiile de viaţă ale naraţiunii şi pentru a caracteriza cât mai pregnant personajele.”
Alţi colaboratori apropiaţi ai regizorului (Giulio Tincu, Anuşavan Salamanian, Theodor Grigoriu, Dan Naum, Yolanda Mîntulecu, Victor Rebengiuc, Ana Széles, Gina Patrichi, Andrei Csiky, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ ş.a.) rememorează, la rândul lor, experienţa avută la acest film.
Cartea lui Virgil Petrovici a apărut într-o vreme când cinematografia românească trăia doar din nostalgia puţinelor sale succese în lume. Deceniul care i-a urmat (2000-2009) avea să răscumpere timpul de aşteptare prin laurii câştigaţi de filmele noii generaţii de realizatori la importante festivaluri internaţionale. În sfârşit se poate spune că şcoala românească de film post 2000 a izbutit să răspundă cu brio întrebării adresate, în 1984, de filmologul Florian Potra: „Dincolo de momentul Pădurea spânzuraţilor, cinematografic vorbind, unde suntem noi?”
