Prima zi din septembrie. Pentru cei din Biserică, un nou început: este întâia zi a anului bisericesc, prilej de a (re)intra în Rânduială. Printre cei prăznuiţi azi este şi un sfânt stâlpnic (Simion), din a cărui asceză se va fi inspirat Luis Buñuel când a conceput şi regizat Simón del desierto. Cu sau fără voia sa, filmul cu pricina rămâne o operă iconoclastă, dar (involuntar?) mărturisitoare, ziditoare, cu schepsis: atunci când laşi să se strecoare fie şi o adiere de sminteală în Rugăciune, te prăbuşeşti. Căutând Împărăţia, ajungi, ca personajul din film, în împărăţia fumului de ţigară, a plictiselii şi a indiferenţei (a cărei zugrăvire o aflăm în acea discotecă din Manhattan unde se puteau auzi ritmurile infernale transmise de postul de radio numit „Radioactive Flesh”). Pentru acest film (dar şi pentru Viridiana sau Nazarin) i-am putea replica lui Buñuel (ce n-a obosit să repete: „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu”): „Iată-L pe Dumnezeu în Care spui că nu crezi!”
Ultimele zile ale verii ne-au adus multă bucurie. Ajuns în primitorul şi cochetul pangar al Mănăstirii am răsfoit (ca într-un ritual) cartea de căpătâi – pentru mine – a sfârşitului de veac XX: Jurnalul fericirii. Am găsit o referinţă la Schitul Darvari din Bucureşti, de unde autorul (Nicolae Steinhardt) trebuia să primească nişte vin (ce urma să-l ducă la o biserică spre a fi folosit la Sfânta Împărtăşanie). Brusc îmi amintesc (inexact, totuşi) că parcă acolo, cel care avea să devină Monahul Nicolae, şi-a desăvârşit (dacă se poate spune aşa) Botezul, atunci când a ieşit din închisoare (în 1964). Am recitit autobiografia publicată la sfârşitul volumului şi bănuiala mi s-a confirmat. Un motiv în plus să mă bucur că – transportaţi de Lamia şi însoţiţi de Petre – am ajuns pe acolo în vara asta.
La Mănăstire ne-am revăzut cu o bună prietenă pentru o dublă aniversare. A fost ziua ei de naştere, dar mai ales a sărbătorit intrarea în al treilea an de când – printr-un coming home – „a văzut lumina cea adevărată” (din romano-catolică a devenit catolică, adică ortodoxă). Tot la Mănăstire am făcut câteva cunoştinţe (Bogdan, Daniel, Dumitru, Iulian, Mircea). Doi dintre ei (Daniel şi Dumitru) m-au convins că n-am tradus în van cărţile lui Franky Schaeffer (Dancing Alone), Carl Carlton (The Way), James Early (From Baptist to Byzantium). Este revigorantă, uimitoare, dezarmantă setea lor de a descoperi – cum se exprima Schaeffer – „credinţa ortodoxă într-o lume a falselor religii”. Călătoria lor spre Biserică este – ei spun asta – un fel de coming home. Alţi doi (Daniel şi Bogdan) ne-au vizitat vreo patru zile. Am revăzut cu ei – adevărate kindred spirits – filme de căpătâi şi filme „de suflet”: Stalker, Andrei Rublyov, Concurs, Pas în doi, Meandre, Imposibila iubire, Sfârşitul nopţii, Singurătatea florilor, Zapping, Get Out, Τι είναι αυτό, Small Pleasures (iar Bogdan, care s-a dovedit un cinefil împătimit, a continuat maratonul de filme, uneori până în zori, cu Monanieba, Natvris Khe, Tini zabutykh predkiv, Skřivánci na niti, Vokzal dlya dvoikh, Ugetsu Monogatari, Requiem for a Dream, Tootsie). Am mers împreună („the more the merrier”) la câteva „magazine de vise” – dintre acelea despre care Nicolae Steinhardt spunea că oferă însăşi reţeta de fericire, pentru că „nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)”.
În fine, am ajuns să citesc Sonologia lui Corneliu Cezar. Abordarea sunetelor şi a combinaţiilor dintre ele (sub forma muzicii) este exprimată (şi) prin scurtul comentariu de la nota 18: „…În realitate, demonii n-au dispărut, ci şi-au schimbat doar forma. Au devenit acum puteri psihice inconştiente. Acest proces de resorbţie a mers mână în mână cu o inflaţie crescândă a eu-lui, care s-a făcut simţită destul de clar cam de prin secolul al XVI-lea. Afirmaţia după care Renaşterea marchează începutul căderii abrupte, deconcertează şi înfurie deosebit pe omul cantonat în convingerea „progresului” actual, demarând cu aşa-numita Renaştere, continuând cu „Marea” revoluţie franceză, Iluminismul şi toate materialismele, comunismele şi ism-ele care au urmat (şi continuă, pare-se, în creştere).” Corneliu Cezar (unul din compozitorii români contemporani de marcă) deplânge concepţia actuală, după care muzica devine tot mai mult o profesiune a „invenţiei în expansiune”, iar „nota de aport personal devine dominantă”. Este vremea când „singurul zeu posibil rămâne artistul însuşi, singurele muze sunt dispoziţia de moment, „inspiraţia” personală şi munca”. Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de la o etapă de viaţă la alta a compozitorului”. Sunt vremuri definite de „exacerbarea demenţei” („superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire”), care însă „ne va arăta – poate – calea ieşirii din ea”.
