Being loyal

Revăd una din cele mai dragi scene dintr-un film românesc, ever: momentul în care textierul ovrei Ionel (Mircea Albulescu) îi aduce scenariul revistei-bombă pe care directorul de la „Cărăbuş”, Costică Caratase (Toma Caragiu), o pregătea împotriva „hoţilor şi derbedeilor care vor să vândă ţara asta lui Hitler”. Costică o supraveghea pe noua sa descoperire (slujnica din casă) cum interpreta o melodie de muzică uşoară inspirată de melosul popular („Dragu mi-e de casa mea”) când îl zăreşte, în fundul sălii goale şi întunecate, pe prietenul său din război, care – pe frontul din 1918 – îi salvase  viaţa. De cum îl vede aleagră frenetic spre el, bucurându-se ca un copil: „Ionele, mi-ai adus? Ionaşule...” Acesta minte: „Nu ţi-am adus nimic!” Atunci, prietenul său de o viaţă îi vorbeşte de la obraz: „Aşa vă trebuie, mă! Să vă taie, să vă bată, că sunteţi nişte muieri. D-aia se leagă lumea de voi, de ovrei, că sunteţi fricoşi, mă, căcăcioşi, mă!” Ionel dă să plece, fără să scoată un cuvânt. „Ce, ce, ce, te-ai speriat? Mie nu-mi trimet tot soiul de broaşte şi de şobolani morţi? Eu de ce nu mă sperii? ...Du-te! Să nu te mai văd niciodată, niciodată în viaţa asta păcătoasă! Ai înţeles?” Apoi, după o scurtă pauză: „Asta ţi-a fost ţie prietenia: numai la bine. La rău şi la greu salut şi bonjour. Ionele, să-ţi fie ruşine!” În clipa aceea, Ionel schiţează primul gest, tot mut: cu mâna dreaptă se prinde ferm de prietenul său pe care nu l-a trădat. Îi adusese textul şi-l imploră, din priviri, să mai aibă răbdare preţ de o secundă, până scoate din servietă dosarul cu textul promis. Apoi dă din cap, ca şi când i-ar spune, complice, că „vor da de dracu cu revista asta”. În economia filmului, chiar aşa va fi: fiecare din ei va plăti – în felul său – preţul suprem pentru cutezanţa de a ţine piept „sălbaticilor”.

***

Am văzut întâia oară Actorul şi sălbaticii la un cinematograf de cartier („Melodia”). Era prin 1978, la vreo trei ani de la premieră şi la un an după tragicul sfârşit (în cutremurul din 4 martie 1977) al lui Toma Caragiu. Am intrat în sală la o oră de la începerea proiecţiei (filmul începuse cu o oră mai devreme decât ştiusem eu). A fost răvăşitor. L-am revăzut (la „Dacia”) când l-au reluat, cinci ani mai târziu. Din nou mi s-a părut ameţitor. Nu pot uita nici peripeţiile de la două cinematografe periferice – „Muncitoresc” se numeau amândouă, după care urma numele cartierului: Fratelia, respectiv Freidorf. Din sala de la Fratelia, într-o seară de octombrie în care se îndunecase deja, am scăpat printr-o minune de nişte „sălbatici” care ne-au încolţit (pe mine, pe verişoara mea şi pe un coleg de clasă). Între timp l-am tot revăzut, fără să mai reţin de câte ori, unde şi în ce împrejurări. Totuşi, îmi amintesc perfect împrejurările când l-am văzut pentru ultima dată într-un cinematograf („Capitol”): acum vreo cinci ani, în sala care, de atunci, este rezervată exclusiv concertelor simfonice. Eram patru într-o sală de o mie de locuri: eu, Raluca şi doi prieteni de-ai noştri: Oana şi Victor. Acest penibil record de spectatori spune multe despre cât se face, în România, pentru filmul românesc clasic, pentru film şi – largo sensu – pentru cultură. Nu doar cinematografică. Poate de-aceea hipersensibilul personaj jucat de Dan Nuţu în 100 lei şi-a scris pe antebraţ, cu rujul iubitei care l-a trădat, „Plec la oi”. (Iar apoi – comiţând un gest de teribilism extrem – a ales să plece „cu turmele, pe plaiurile sfinte”.)

***

Cu aceeaşi bucurie îi urmăresc şi acum atmosfera creată de scenarist (Titus Popovici), de scenograf (Virgil Moise), de pictoriţa de costume (Tomina), de maestrul coregraf (Cornel Patrichi), de orchestraţia maestrului Sile Dinicu, de melodiile lui Ion Vasilescu şi Mişu Iancu, de muzica originală a lui George Grigoriu, de interpretările tuturor actorilor sub conducerea regizorală a lui Manole Marcus.

Decantări

Răsfoind teancuri de vechi reviste Cinema îmi amintesc de filme, cronici, vedete de altădată şi – pentru câteva clipe – îmi retrăiesc copilăria (adolescenţa). În vara lui 1983 (tocmai terminasem clasa a VIII-a şi am intrat la liceu cu brio) am văzut, de câteva ori chiar, Mult mai de preţ e iubirea (regia: Dan Marcoci) – unul din acele multe filme româneşti „de actualitate” care azi îmi par căldicele, fade şi fără stil (iar stilul, se ştie, defineşte – împreună cu cantitatea de obsesii artistice – o personalitate). Atunci, acel film mi se părea doar agreabil şi, pe undeva, mă regăseam (sau îmi doream să mă regăsesc) în el. Mă cucerise prin candoarea personajului principal (o adolescentă provenită dintr-o familie dezmembrată, ce câştigă o sumă fabuloasă la LOTO şi pleacă de capul ei la Bucureşti) şi, în general, printr-o anume încredere în Puterea şi Biruinţa Binelui în viaţă. În 1983 au rulat la cinema (o, tempora!) şi filme româneşti evergreen (Sfârşitul nopţii, Concurs, Secvenţe, La capătul liniei, Faleze de nisip, Ochi de urs). Pe unele le-am văzut la premieră, despre altele doar citeam prin reviste şi almanahuri, iar la altele aveam să ajung abia peste câţiva ani.

Am revăzut, după aproape 30 de ani (în care aveam să frecventez asiduu cinematecile), Mult mai de preţ e iubirea, şi m-am îngrozit de simplismul lui, de lipsa de expresivitate filmică. De unde se vede că Timpul, Marele Decantor, şi-a spus încă o dată cuvântul. Şi candoarea formidabilă pe care o emanau personajele principale (interpretate de Rodica Negrea, Dinu Manolache, Marian Râlea), şi discreta prezenţă a unor actori consacraţi, ce erau deja nişte personalităţi ale teatrului şi filmului românesc (Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuţă), şi muzica electronică scrisă de Vasile Şirli îmi par acum palide, neconvingătoare. Nu pentru că pomeniţii artişti nu erau într-o „pasă bună”, ci fiindcă, aşa cum – critic, argumentat, echilibrat, lucid – arăta un spectator al filmului (într-o savuroasă analiză publicată de revista Cinema în septembrie 1983, semnată Ştefan Mihuţ, şi reprodusă integral în cele ce urmează), regizorului îi lipsea .. stilul:   

„Mi s-a părut că în Mult mai de preţ e iubirea este ceva care nu merge. Într-o clipă am vrut să-i dau dreptate celui care spunea la ieşirea din sală: „Vrăjeală, vezi tu un inginer care să refuze să fie avansat?”. Dar gândindu-mă pe drum, mi-am adus aminte de un coleg de generaţie, actualmente inginer electronist, care preferă să muncească în fabrică decât să fie transferat la un institut de cercetare. În afară de asta, experienţa m-a învăţat că, atunci când vrei să scapi de o fată, refuzi şi comori. Deci chestia asta merge. M-am gândit atunci că suta asta de mii de lei câştigaţi taman la ţanc de fetiţa dornică să ştie ce e cu ea, ar deranja. Dar văzând ce-a făcut cu banii, mi-am adus aminte că şi eu am reîntâlnit o prietenă din adolescenţă, care, singură, şi-a cumpărat un apartament, muncind pe brânci într-o fabrică. În momentul întâlnirii abia de-i ajungeau banii, iar în apartamentul de două camere nu avea decât un pat, iar în bucătărie o masă şi-un scaun. Atunci eu, om însurat, cu copii (vorba aceea, cu greutăţi) mi-am muncit gândul cum s-o ajut băneşte să-şi cumpere măcar un şifonier unde să-şi ţină lucrurile. Deci, dacă eu, care am ajuns la vârsta scepticismului relativ, am fost în stare de aşa ceva, atunci la o adolescentă a mobila casa altuia e normal. Nemaipunând la socoteală că la Loto câştigă cine nu te aştepţi, consider că şi asta merge. Apoi faptul că băiatul ăsta, Victor, nu suportă petrecerile fără rost şi seratele cu invitaţi snobi, îl consider normal, pentru că şi eu sunt la fel. Faptul că un locotenent de miliţie tânăr şi frumos şi deştept aplică un fel de metodă freudiană este reconfortant şi l-am acceptat cu plăcere. Într-un fel, am acceptat cu plăcere întreg filmul care este agreabil iar luate cu de-amănuntul, toate merg. Atunci ce nu merge? Cred că Marcoci conoaşte meserie, este sensibil şi deştept, are tot ce-i trebuie în afară de stil (şi lipsa de stil nu cred că şi-a propus-o premenditat). Dacă ar fi avut stil, în loc de un film agreabil, am fi avut (chiar comedie fiind) un film zguduitor.”