luni, 19 martie 2012

Nicolae Steinhardt - Primejdia mărturisirii

sursa: Hyperliteratura



titlu: Primejdia mărturisirii
autor: Nicolae Steinhardt
editura: Polirom, Seria de autor N Steinhardt, 2009
număr de pagini: 280

Primejdia mărturisirii consemnează situarea monahului Nicolae Delarohia „între viaţă şi cărţi” printr-o serie de mărturisiri pe teme de cultură, politică şi patristică.


Sinopsis:
Deşi îi plăcea să folosească adesea hiperbole, imaginile fantastice create de exprimarea lui Nicolae Steinhardt nu erau câtuşi de puţin rupte de realitate. „Timpul taifasului” de la Rohia înregistrează analizele făcute de „Părintele Nicolae” pe texte clasice sau contemporane, dar şi o chemare – adresată atât tinerilor săi interlocutori, cât şi virtuailor cititori – spre ordine.

Dintru început se cuvine a preciza că Nicolae Steinhardt considera cultura – „atunci când este adevărată” şi „stă sub semnul unui duh iubitor de oameni” – un „imn de laudă adus vieţii”. Cultura („caldă, vivace şi puternică”) nu constituia pentru el o „pricină de sminteală”. Avea, de aceea, cultul călătoriilor în timpuri şi spaţii dintre cele mai insolite. Contrar atitudinii crispate vizavi de „celălalt”, de „străinătate”, Steinhardt învăţa din călătorii că oamenii, deşi diverşi, sunt „solidari cu noi”, că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”.
O atenţie aparte se acordă momentului convertirii („un acces la fericire”) din închisoare. Ieşind „din întuneric, din chin”, Steinhardt nu a intrat numaidecât într-o „stare de fericire perfectă”. Totuşi, necazurile care se întâmplă ulterior convertirii vin „pe un fond de fericire, de linişte”. Botezul sincer însă „nu este cu apă”, ci „cu duh şi foc”. („Apa de la Jilava pentru mine, cum ar spune: Fântânile Romei!”) Acolo, în închisoare, a trăit Steinhardt o „experienţă atât de cutremurătoare şi de revelatoare”, încât ştia că – dacă o să apuce liberarea – nu va putea reveni la viaţa dinainte. Şi n-a revenit. S-a îngrijit încă trei ani de „bătrânul său părinte” (care a murit la nouăzeci de ani), apoi a pornit să-şi caute o mănăstire. Prietenul său, filozoful Constantin Noica, avea să-l „năşească” a doua oară. Lui îi datora „blagoslovenia peregrinării prin închisoare” (pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proces legionar) şi „deschiderea ochilor tâmpi”. Acum îi descoperea „liniştita şi retrasa mănăstire de la Rohia”, în judeţul Maramureş.
Vrednică de atenţie i se pare lui Nicolae Steinhardt distincţia între „descurcă-te” şi răzbate”. Pe când „descurcă-te” lansează o „invitaţie la mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt”, fiind „expresia verbală, activă şi nocivă a supremei şmecherii”, „a răzbate” duce cu gândul „la cu totul alte valori”. Deşi descurcăreţul este „omul zilei”, răzbătătorul – ne aminteşte el – era altădată „omul care prin muncă şi capacitatea sa înfrunta şi înfrângea greutăţile vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa”.
Pe Nicolae Steinhardt l-a „întărit şi energizat” deopotrivă dragostea pentru creştinism şi pentru neamul românesc („înţeleg să-i stau alături şi la bine şi la rău, şi la vale şi la deal, şi la dulce şi la post”). Ultimii ani din viaţă avea să-i petreacă la Rohia, eliberat „de orice fanatism”. Prin felul său de viaţă – „tonic, activ, plural” – avea să fie, până la capăt, un răzbătător, infirmând ceea ce se crede în general despre monahism, care „nu-i totuna cu trândăvia şi puturoşenia”.