Cuvântul, ca o lamă cu două tăişuri, zideşte sau zdrobeşte. Cuvântul ne izbăveşte sau ne pierde. Cu vorba înţeleaptă îl câştigăm pe cel de lângă noi, după cum vorba în doi peri ne poate înstrăina de el.
Fiul meu, la cei zece ani ai săi, vrea să ştie dacă toate cuvintele vin de la Dumnezeu sau sunt şi cuvinte care vin de la diavol. I-am răspuns că sunt şi cuvinte care „nu vin de la Dumnezeu”, ci de la … „celălalt”, de la „părintele minciunii” sau „cel ce desparte” (mult prea demonetizatul diavol). Poţi să te îndoieşti de existenţa diavolului, să-l pui în cârca „evului întunecat”, să spui că-i desuet în „minunata noastră lume nouă”, însă n-ai cum să nu recunoşti că sunt gânduri, vorbe, fapte care dezbină, destramă şi dezintegrază. Care îl înstrăinează pe om de sinele său. (Despre aceste fiinţe zise oameni, aflate în stadii avansate de înstrăinare faţă de sinele lor, de firea lor, Constantin Noica spunea, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, „Ei nu sunt ei...”).
Pilda fiului risipitor, crucială în duhovnicia Bisericii (o variantă la parabola vameşului şi fariseului), conţine, in nuce, taina dreptei socotinţe (şi a dragostei – tot una). Fiul risipitor, acoperit de toate faptele ucigătoare de suflet, primeşte darul dreptei socotinţe şi „înviază” („Pierdut a fost şi s-a aflat”). Îşi „vine în fire”, mărturisindu-şi condiţia de păcătos (de „vameş”). La capătul măştilor pe care le-a tot schimbat, îşi află sinele (chipul) cel adevărat. Fratele său cel „cuminte” rămaâne în ascultare faţă de părintele lor, neieşindu-i niciodată din cuvânt. Dar îndărătul „cuminţeniei” sale se află duhul fariseic al îndreptăţirii de sine. (Aflat a fost şi s-a pierdut prin chiar cuvântul său de protest, de revoltă, nemulţumit de belşugul în care a trăit.) Cuvântul celui care-şi vede păcatul (risipirea, nevrednicia, ratarea) cheamă la iertare, la restaurarea firii destrămate. Este, cum ar veni, „de la Dumnezeu”. Cuvântul celuilalt cheamă la „justiţie”, la dezbinare şi nu ştie de îngăduirea celui care a greşit (el, vorba lui Noica, nu era el). Este, cum ar veni, „de la diavol”.
Pilda se termină aici. Nu ştim nici dacă fiul risipitor (ori vameşul) a răbdat pănă la capăt, aflându-şi astfel restaurarea (mântuirea), şi nici dacă fratele fiului (fariseul) a rămas în gâlceavă, „încremenit în proiect”, faţă de cei care s-au căit. Finalul e deschis. Fiecare din cei care citesc (sau ascultă) cuvântul de învăţătură merge - potrivit vrerii sale – pe pe o cale sau pe cealaltă. Nu suntem vameşi sau farisei pentru veşnicie (chiar dacă mulţi se amăgesc şi cred că l-au prins pe Dumnezeu de-un picior sau, dimpotrivă, se cred – ca Iuda, în Jesus Christ Superstar – „damned for all time”). Urma scapă turma. Viaţa, trăită cu luare-aminte, e o călătorie minunată spre acea „urmă” (sau „ultimă staţie”) în care e de dorit să fim aflaţi cu untdelemnul pregătit de Ospăţ...
