Un alt „jurnal al fericirii” - Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru

sursa: Hyperliteratura


Cartea lui Constantin Noica este un alt „jurnal al fericirii” trăit – înainte de a fi fost scris – în închisorile României neo-staliniste de la începutul deceniului VII. Epoca e un „bâlbâit organizat” al istoriei, când „şi-a vârât dracul coada”: apar state „care nu se potrivesc sufletelor” şi suflete „care nu se potrivesc oamenilor”. În subteranele morţii, filosoful ajunge să înţeleagă că revoluţia comunistă e „în favoarea bogatului, iar nu a săracului”: bogatului i se ia bogăţia, iar săracului „idealul de bogăţie”, ceea ce îl desfiinţează cu totul. Bogatul („cel ce posedase şi fusese alienat prin posesiune”) se poate simţi însă „reinvestit ca om, reînfiinţat”. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru este cartea acestei „reînfiinţări”.

„Dacă, se întreabă Noica, şi comuniştii ăştia ne vor binele?” Caută, e drept, să amelioreze condiţia umană, să ne scoată din alienare. Excesiv de zeloşi, s-au aşezat însă prea aproape de oameni: „în camera lor de alimente, în culcuşul lor, în sertarele lor, pe cât posibil chiar în conştiinţele lor”. Ne vor „mai binele” şi cred că ne vor binele. Orbiţi de comparativ, nu se mai gândesc la pozitiv. („Americanii nu se gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la „foarte bine””.) Chipurile torţionarilor nu trebuie reţinute („ei nu sunt ei”) pentru a nu fi recunoscute pe stradă, la ieşirea din închisoare. În plus, şi ei – anchetatorii – sunt victime. Instruiţi „să desfiinţeze tipurile umane diferite şi chiar pe om ca fiinţă morală”, uită că „dacă îl anulezi pe celălalt, te anulezi şi pe tine”.
Este lecţia de viaţă pe care Noica încearcă să o dea mai tânărului Alexandru, colegul său de celulă. Acesta, revoltat de absurditatea arestării sale (o nimica-toată, dar pe atunci pentru nimic se primeau şi cinci ani), nu-i înţelege „reînfiinţarea”. Alec este „lumea reală”, filosoful  e  „lumea posibilului”. Oamenii de azi, care nu mai vor să se „îmbete” cu „valori” şi „sensul adevărului”, sunt „beţi” şi ei: de luciditate. „Să ne rugăm pentru ei!” – spune filosoful. „Şi pentru comunişti?” – întreabă, nedumerite, câteva voci dintre deţinuţi. Când ajunge într-o nouă celulă, Noica descoperă acolo o adevărată „academie”: deţinuţii ştiu limbi străine, au noţiuni de istorie antică, anatomie, fizică, chimie. Matei, un ţăran dornic de a se instrui, declară că, deşi închis pentru a doua oară, s-a reîntors la închisoare bucuros: venea la „universitate” . Nicăieri nu aflase de atâtea cărţi, filme, ştiinţe şi limbi: în închisoare, comentează Noica, „nu stai lângă un om, stai lângă o viaţă”.
Adevăratul „frate Alexandru” din titlu este însă Marx. Profetic, Noica îndeamnă pe cei ce se simt victime ale lui să lase „batjocura ieftină” şi să-l compătimească pentru „blestemele ce se vor acumula într-o zi peste capul lui, nefericitul de învingător”. Va fi blestemat de ruşi („cărora le-a blocat afirmarea istorică atâtea decenii, cum nu reuşise în veacul al XIX-lea niciun absolutism ţarist”), evrei („despre care a spus lucruri mai infernale decât orice antisemit”), munctori („pe care i-a amăgit o clipă că pot fi, numai ei, sarea pământului şi a istoriei”), comunişti („cărora le-a interzis idealismul activ, puterea de creaţie şi accesul al noutate”). Îl va blestema şi natura „pe care a pustiit-o cu furor-ul său de industrializare”. Îl vor blestema zeii cu religiile lor „pe care le-a batjocorit ca fiind simplu opiu pentru popor, când ele tindeau şi uneori reuşeau să aducă lumii tot ce a vroit el, plus ceva, de care el nu mai ştia sau nu mai voia să ştie”. Să-l iertăm, deci, pe cel ce a stat şi el sub „nebunia Binelui”. Să ne rugăm pentru „the Big Brother”.

A work in progress - Argipelagul Gulag

sursa:  Hyperliteratura

Ediţiile mereu îmbunătăţite ale acestei cărţi-fluviu încearcă să arate cum a fost posibil, pentru întâia oară în istorie, ca un popor să devină propriul său duşman, și în același timp să se aleagă cu un prieten de nădejde: poliţia politică.

Antologia lui Alexander Soljeniţîn a fost, o vreme, un work in progress. Tenace, autorul a adunat şi ordonat mărturii şi documente de la supravieţuitorii Gulagului, de la rudele sau prietenii celor care au pierit acolo. Lectura Arhipelagului (excelent tradus în română) este pe cât de necesară, pe atât de amânată – atmosfera descrisă e mult prea dură şi orwelliană. Subiectul însuşi pare incredibil. Soljeniţîn ştia că Europa nu va crede „pomelnicile astea monstruoase” decât atunci când va fi „zekuit” ea însăşi (a „zekui”, adică a avea experienţa Gulagului). Însă, adaugă el, nimeni nu le-ar fi crezut nici în Rusia pre-sovietică. „Hitler a fost un învăţăcel, dar el a avut noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni” – conchide amar Soljeniţîn.
În Gulag, opresaţii („umiliţii şi obidiţii”) sunt adesea mai mărinimoşi decât opresorii. Raportarea la Dostoievski este un leitmotiv. Dacă pe vremea sa moşierul îi cruţa pe iobagi („costau bani şi prin munca lor îi înmulţeau averea”), comandantul de lagăr din Gulag nu-i cruţă pe deţinuţi („nu el i-a cumpărat, moştenire copiilor nu-i lasă, mor unii – vin alţii”). Criminalitatea a ajuns ca malaria: „s-a raportat o dată că a fost eradicată, nu se mai tratează această boală şi nu se mai poate pune un asemenea diagnostic”.
Dacă iniţial cenzura de pe vremea lui Dostoievski i-a refuzat publicarea Amintirilor din Casa Morţilor („de teamă că viaţa uşoară înfăţişată acolo nu va mai descuraja delincvenţa.“), dacă deţinuţii puteau să iasă din coloană ca să ceară de pomană (iar „în coloană se vorbea şi se cânta”), pe vremea lui Soljeniţîn „cum un deţinut se apleca după un chiştoc de ţigară, era împuşcat pe loc”. Şi încă ceva: Dostoievski, la ocnă, a avut un singur camarad nevinovat. Procentul avea să se inverseze pe vremea lui Soljeniţîn, când „pentru nimic” se puteau lua până la zece ani de puşcărie. Şi majoritatea nu făcuseră nimic.
Un capitol aparte este dedicat iubirilor din lagăr care, nefiind carnale, „deveneau şi mai profund spirituale”. De aceea deveneau „şi mai răvăşitoare decât în viaţa normală”. La fel ca în filmul lui Jiri Menzel, Ciocârlii pe sârmă, „femei care de mult nu mai erau tinere nu dormeau noaptea pentru un surâs întâmplător sau pentru te miri ce atenţie fugară…Şi cu ce forţă se detaşa lumina iubirii pe fondul lugubrei promiscuităţi din lagăr!… Aceste femei căutau de-acum nu pasiunea, ci satisfacerea nevoii lor intime de a se îngriji de cineva, de a încălzi pe cineva, de a se priva pe sine pentru ca el să aibă un pic mai mult de mâncare; de a spăla, de a cârpi pentru el”.
Limitele fiinţei umane, avea să afle Soljeniţîn, sunt „veşnic de nepătruns”, iar linia despărţitoare între bine şi rău „traversează inima fiecărui om”. Elevaţia spirituală revendicată de unii în Gulag îl determină şi pe Soljeniţîn să exclame: „Binecuvântată fii, închisoare, pentru prinosul adus în viaţa mea!” Aude atunci glasul de răspuns al mormintelor: „E uşor să vorbeşti când ai rămas în viaţă.”