Nicolae Mărgineanu despre Mircea Săucan

NICOLAE MĂRGINEANU: Am admirat la el curajul de a fi poet

Mircea Săucan

Când l-am cunoscut pe Mircea Săucan, eram student la Operatorie în anul II. El pregătea pe atunci Meandre şi m-a chemat să fac fotografii. I-au plăcut. Dar eu speram să lucrez şi la film. Din păcate, echipa era deja făcută. Dar Săucan m-a ţinut minte şi apoi ne-am mai întâlnit (el era prieten foarte bun cu Mihai Creangă), discutam proiecte de film la el acasă, în Piaţa Amzei. Soţia lui, doamna Juja, era foarte caldă. Aveau o casă deschisă. Mai venea şi sora lui, Yvonne... Da, aşa cred că l-am cunoscut pe Săucan. Ea era căsătorită cu Tiberiu Olah, care era prieten cu Cornel Ţăranu, cumnatul meu.

Pe scurt, Săucan m-a chemat să fac imaginea la Alerta. Cred că-i arătasem deja filmul meu de institut, de anul II, care era foarte ambiţios. Şi Săucan m-a luat, ba mai mult, mi-a acordat toată libertatea. Alerta era, teoretic, un film de protecţia muncii, dar el a încercat să facă o operă extraordinar de poetică. Eu filmam, el vedea materialul, îi plăcea şi mă încuraja, încercam să fac nişte experienţe, să filmez cu aparatul din mână, să alerg cu aparatul ş.a.m.d. El îmi dădea mână liberă. Când mă gândesc cum ne-am căţărat pe scările alea de la Săvineşti, mi se face frică de ce s-ar fi putut întâmpla dacă scăpam aparatul în capul interpretei Gabriela Alexandru.

Filmul era pe ideea unui S.O.S., a unei continue cerinţe de ajutor, foarte poetic filmat şi cu o foarte mare libertate de imagine, ceea ce pe mine mă încânta. Cu atât mai mult cu cât, fiind în anul II, îi auzeam pe cei de la Buftea spunându-ne: „O să treacă 15 ani până când o să faceţi voi un film!“. Alerta a fost o şansă pentru care i-am rămas recunoscător lui Săucan extraordinar de tare. Şi de atunci am rămas foarte buni prieteni.

Câteodată, în timpul filmărilor, era sever. De multe ori era ciudat. De exemplu, striga la actori, făcea crize. Mihai Creangă şi Gabriela Alexandru aveau, la un moment dat, o scenă duioasă. L-am luat pe Săucan deoparte şi i-am spus: „Domnu' Săucan, lăsaţi-i măcar o dublă fără să strigaţi la ei!“. „Bine, îi las“. Şi pe urmă am văzut materialul. Unde striga la ei, erau plini de viaţă. La dubla cerută de mine, erau moi de tot. Am dedus, deci, că avea o anumită metodă, dar la vremea respectivă o înţelegeam destul de greu.

Altfel, îi plăcea să stea mult de vorbă şi să improvizeze, îi asculta pe actori, mă asculta şi pe mine, şi îi plăcea să ia de la fiecare câte ceva. Ăsta e un lucru foarte rar. Sigur, am avut senzaţia că nu-l interesa foarte tare filmul, dar m-am înşelat pentru că pe urmă, văzând ce a ieşit la montaj, cât de corect şi de frumos era de fapt, mărturisesc că m-am simţit vinovat că niciodată în timpul filmărilor nu-l văzusem astfel. De fapt, n-aveam nici o idee de cum va ieşi. Eu cred că el avea, dar şi că lăsa loc spontaneităţii. Era foarte apropiat de noi şi tot timpul dintre filmări, la Piatra Neamţ, îl petreceam vorbind tot despre film. Niciodată n-am simţit că vrea o poveste anume, aşa cum se întâmplă deseori cu mulţi regizori cărora le e frică să rişte improvizând.

Cred că şi pentru Săucan acest film a fost o experienţă. Nu am simţit atunci că vedea filmul ca pe ultimul pe care avea ocazia să-l facă. Probabil că aşa a fost. Oricum, se vedea că e bucuros că lucrează. Era relaxat. Mie mi-era puţin frică, pentru că ştiam ce înseamnă un film de protecţia muncii. Acest gen de filme aveau reguli destul de pragmatice.

La Alerta a fost un mic conflict. Celor de la Ministerul Chimiei le-a plăcut filmul, dar probabil că la Buftea Săucan avea duşmani. Mediocritatea e întotdeauna puternică prin agresivitate. Ea se consumă prin a pune piedici celor talentaţi. Chiar nu ştiu ce s-a întâmplat cu filmul. Ştiu că a mai fost văzut din când în când la Cinematecă. L-am revăzut şi eu după ani de zile şi mi-a plăcut foarte mult şi mi-a tresărit inima amintindu-mi de zilele alea fericite, când filmam de dimineaţa până seara.

De la Săucan am învăţat că adevărul poate să nu fie la prima vedere, ci să fie mai departe puţin, şi că trebuie să ai răbdare şi să încerci să-l descifrezi. De multe ori, acest adevăr pe care-l cauţi - vreau să spun adevărul povestirii, al situaţiei - poate să fie neînsemnat ca apariţie, deşi foarte important. Un detaliu poate să fie mult mai agresiv decât o secvenţă întreagă.

Am admirat foarte mult la Săucan curajul de a fi poet. Avea fair-play-ul ăsta. Alţii parcă se jenează când fac un moment de poezie, parcă sunt prinşi în flagrant delict de visare. E o prostie. El îşi asuma chiar şi greşelile. La un moment dat, ţin minte că filmam cu un obiectiv foarte mare - 9,8, şi i-am explicat că nu pot, că mi se văd şi picioarele, şi el a spus: „Dă-mi mie aparatul. Ah, văd foarte bine. Trag!“. „Domnu“ Săucan - i-am spus -, o să aveţi surprize!“. Şi pe urmă, la vizionare, a zis: „Bine, dar ce-i chestia aia diformă?“. El se vedea cu nişte picioare foarte lungi, deformate. „De ce nu mi-ai spus? Mă fac de râs în laborator“. Avea curaj, avea curajul să aibă încredere în noi. Acum îmi dau seama, cred că e plăcut să fii cot la cot cu nişte tineri care sunt chiar la început, pentru că te molipseşti puţin de entuziasmul lor.

L-am revăzut pe Mircea Săucan când a revenit la Bucureşti, după '89, când a vorbit de „mafia oamenilor de bine din România“. Mi-au plăcut foarte mult cuvintele astea. 

Nicolae Mărgineanu (foto: Dinu Lazăr)